Ieri am trăit aventura vieții mele: o expediție cu bicicleta către Bîrsești, una dintre localitățile reprezentative ale Vrancei arhaice, locul de legendă al Babei Vrâncioaia, unde a avut loc Festivalul folcloric „Tudora Vrâncioaia”.
Am plecat dis-de-dimineață din Focșani, la ora 7, cu ambiția de a ajunge pe două roți la festivalul de la Bîrsești, cu gândul la serpentinele care ne așteaptă, dar și la peisajul care îți taie răsuflarea din Munții Vrancei. La ieșirea din Focșani, spre Bolotești, am avut primul moment de îndoială că voi ajunge, prin puterile mele, până la primul popas de pe traseu: Bolotești. Cu ceva încurajări ferme, ne-am urcat din nou pe cei doi „căluți” și am pornit-o, întins, pe DN2D Focșani – Lepșa – Ojdula. Intrarea în Bolotești a fost ca o binecuvântare. Am oprit la un moșneag care avea mere de vânzare, dulci-acrișoare, care s-au dovedit de mare ajutor mai târziu, și ne-am oprit la o mică terasă de la un magazin sătesc, pentru micul dejun, vreo două sandviciuri și două batoane de ciocolată, pentru energie. După o jumătate de oră de tras sufletul, am pornit mai departe, cu gândul de a face următorul popas la Vidra, pe platoul Tichiriș. Lucrurile însă au devenit din ce în ce mai grele, iar bicicletele se îngreunau parcă odată cu mărirea pantelor de urcat. În consecință, și opririle au devenit mai dese, iar bidonul cu apă s-a golit. Am oprit pentru alimentare de două ori, la un magazin sătesc și la un localnic de bine. Am continuat, deși picioarele parcă se opuneau să mai pedaleze, independente de corp.
Peisajul, văzut printre răsuflări, minunat. Munții verzi-albaștri la orizont, ici-colo câte o albie a unui râu care sclipea în soare, serpentine line, dar și abrupte, care ne-au scos sufletul. Satele, cu case vechi bătrânești, bătrânele venite de la biserică, care stăteau pe băncuțe, în fața gospodăriilor, privind la trecători. Miros de fân și lapte de vacă. „Ce viață tihnită și frumoasă!”, mi-am spus. După Tichiriș, aproape de Valea Sării, ne-am oprit la umbra răcoroasă a unui nuc, pentru o gură de apă, un măr bun și o gură de aer. Urcușul e din ce în ce mai greu, pedalele nu mai vor. Dar continuăm.
La un moment dat, pe o pantă pe care o urcam în viteza melcului, cu respirația tăiată, un fluture mare, cu aripi galbene, pictate cu negru, se oprește pe coarnele bicicletei mele. Nu știu ce să cred. E un semn bun, a venit să îmi dea un impuls sau… la cât de grea mi se părea bicicleta, acum mi se pare și mai grea…
După un urcuș interminabil, a venit salvarea: coborârea mult așteptată. Parcă am prins aripi! Viteza și vântul care ne sufla în față, ne impregna parcă prin toți porii mirosul muntelui, de brad și flori. Din păcate, minunea a durat puțin. Aici am învățat că după fiecare coborâre urmează un urcuș și mai greu. Din Valea Sării, eu, mai pe bicicletă, mai mult pe lângă bicicletă, la urcările mai dificile, cu pauze lungi și dese. În cele din urmă, cu multă determinare, am ieșit din Valea Sării. Aici a început cea mai grea parte a ascensiunii noastre către Bîrsești, destinația finală.
În mijlocul pădurii, pe marginea drumului european, am mai făcut un popas. De data asta nu mai avem apă. Scoatem din rucsac merele cumpărate de la Bolotești, mici, dar dulci și acrișoare, numai bune de potolit foamea și setea. O luăm pe jos, panta e prea mare. Mai avem 5 kilometri până la Bîrsești. Facem un calcul: pe jos, ajungem într-o oră, nu-i bai. Urcăm, urcăm, urcăm, pe lângă biciclete, picioarele m-au lăsat. La orizont vedem ceva ce ar părea o coborâre. Ne urcăm pe două roți și da, bucurie, luăm viteză. Coborârea e mai lungă decât ne-am fi așteptat. Iar viteză, iar vântul ne izbește în față, avem inima ușoară: am intrat în Bîrsești! După 7 ore, e drept, dar victoria e mare.
Festivalul „Tudora Vrâncioaia” cu Enceanu, Văru Săndel și Geta Postolache
În Bîrsești, știm că e sărbătoare, după stegulețele tricolore și cele ale Uniunii Europene, postate pe stâlpii de electri-citate. Întrebăm unde e festivalul Tudorei Vrâncioaia. Mai avem de urcat vreo 2-3 kilometri. Ultimii și cei mai grei, nu credem că mai ajungem. Pe jos, pe biciclete, târâș, ajungem la o mică fântână, ne tragem sufletul și bem o gură de apă și începem ultima ascensiune, pe platoul din fața casei Babei Vrâncioaia. Ne depășește un Mercedes cu număr de Dolj, al lui Constantin Enceanu, interpretul de muzică populară care este capul de afiș de la festival. Noi, pe două roți, trecem pe lângă Muzeul Rădăcinele Vrancei al țăranului Costică Beșa și o cotim pe strada care duce la platou, mărginită de nuci. Cu cât urcăm, auzim ecouri de muzică populară, ne întâlnim cu băbuțe care vin pe jos, cu pas apăsat, de la festival, și ne depășesc și câțiva motocicliști care le sperie pe băbuțe cu motoarele lor turate și costumele de piele neagră și roșie: „A trecut moartea pe lângă noi!”, spune o femeie, cu zâmbetul pe buze.
Ultima urcare și gata: se văd șirurile de mașini venite cu petrecăreții la festival, se aude clar că pe scenă a urcat și Constantin Enceanu, care vorbește despre aceste „plaiuri binecuvântate de Dumnezeu”. Ajungem și noi, într-un final, sfârșiți de puteri.
Lume multă, colorată, adunată în jurul scenei unde cântă olteanul Enceanu, invitat de Primărie la festivalul „Tudora Vrâncioaia” din acest an, ediția a V-a. Apoi, pe scenă urcă interpreta vrânceană de mu-zică populară Geta Postolache și Văru Săndel, care a și animat spectacolul, cu bancuri și glume. La Bîrsești au venit, în costumele lor tradiționale, și ansambluri folclorice din mai multe localități de munte: Spulber, Nereju, Năruja, Păulești. Casa Tudorei Vrâncioaia, lângă care este amenajată scena, a fost transformată într-o expoziție de obiecte tradiționale cu această ocazie.
În rest, nelipsiții comercianți de mici, hamsii prăjite, frigărui, cotlete rumene și bere, mesele pline de oameni. Mai este și un comerciant care vinde vată de zahăr roz, plin de zahăr, din cauza vântului. La o rulotă se vând colaci secuiești cu nucă și zahăr, gogoși simple și cu ciocolată, pentru pofticioși. În rest, multe tarabe colorate, cu jucării, haine, papuci și alte mărunțișuri. Toți copiii sunt adunați grămadă la tiribombe și la jocurile cu premii. De sus, priveliștea e așa cum numai în Å¢ara Vrancei vezi: munți maiestuoși, case risipite pe dealuri, nori albi care plutesc deasupra crestelor albastre.
E vremea să mergem înapoi, spre casă. Acum știm ce ne așteaptă și parcă nu prea ne trage sufletul să o luăm din loc. Ne urcăm pe biciclete și abordăm primul urcuș, cu gândul că nu e ultimul.
Aventura continuă!
