GALERIE FOTO: Vasile, călătorul naufragiat în codrii Vrancei

   Dacă n-am fi știut că urma să dăm peste casa lui nea Vasile, am fi crezut că am descoperit din întâmplare, o coșmelie părăsită. De abia ce se zărea, de la baza dealului pe care-l aveam de urcat prin fâneața înaltă, adiată de vânt… Purtam în minte ecoul vorbelor spuse, ceva mai devreme, de Voica, imaginea stranie a acestei femei, și a mamei sale ce viețuiește de aproape un secol departe de orice semn de civilizație… Simțurile, topite cumva în frumusețea locurilor s-au înviorat brusc, odată cu saltul peste gărduțul meșterit din lețuri subțiri. Câteva lăcuste deranjate din culcușul molatec au fost singurele viețuitoare care păreau să trăiască pe acele tărâmuri, izbucnind, verzi, de sub pașii noștri… Cum totuși, privirilor le-au dat binețe două ciudățenii caricaturale, din lemn, ridicate rudimentar de vreo mână nepricepută, am zis să ne anunțăm totuși, prezența. Åži, cu tot riscul ca strigătul să se spargă, inutil, de liniștea deplină, i-am dat glas. „Nea Vasileeee! Aloooo! E cineva aici?”, am încercat. Nimic….. „Nea Vasileeeee!”, am încercat din nou, de la mijlocul urcușului. Tot nimic! Åži când cea de-a treia chemare se pregătea să pornească din toți rărunchii, ușa uneia din cele două cotinețe s-a deschis brusc. „Hăăăi! Care ești măăăă?”, a sfâșiat misterul vocea de dinăuntru. În urma ei, omul! Mărunțel, cu umerii ușor adunați și cu mâinile ținând zdravăn de-o parte și de alta, de marginea nădragilor aspri, de cătană, de-abia ridicați în vine, nea Vasile și-a făcut intrarea în decor, direct din locul unde, vorba aia, și regii se duc pe jos! 

 Păi de unde să știe omul că în miezul unei zile ca oricare a vieții sale sihastre, îi ateizează-n bătătură… doi ziariști! Auzi, ziariști!!! Nu tu primar, nu tu popă, nu tu poștaș ci, „Doamne Maica Domnului, doi ziariști?!”. Păi a mai citit el ziare, spune, toată viața lui, pe unde-a tot umblat, dar doi ziariști în carne și oase, și nu oriunde, ci la el în bătătură, asta n-a mai pomenit! „Eheee!”, zice, măsurându-ne sceptic, din cap până-n picioare în timp ce încerca să nimerească, fără să se uite, încheietoarea nădragilor adânciți temeinic în cizmele de gumă. „Păi ce să faceți la mine, bată-vă norocu’, că n-am nimic interesant”, mai spune, primenindu-și, cu gesturi involuntare, haina de pe umeri și împingându-și, sfătos, pălăria veche, din fetru verde,  spre ceafă, în timp ce mâinile, proptite în șold, au uitat drumul spre prohab. „Dacă veneați mai devreme măcar auzeați ce slujbă am făcut aicea… Mai ceva ca popa!”, zice, ridicând colțurile gurii într-o încercare de zâmbet șugubăț, pe sub mustață, și cu ochii strânși a taină. Åži apoi, fericit că ne-a lăsat în suspans a izbucnit, cu gura pân’ la urechi: „Nu intra un cui în gard și l-am pomenit, și iar l-am pomenit și l-am tot pomenit, de sfinții l-au văzut! Că vreau să fac un gard colea, c-am pus câteva fire de ceapă și vine ursu’, mistrețu’, vin și pe toate mi le întoarce”. Åži-ncepe să urce alături de noi, dealul, către casă întorcând din timp în timp, capul ca să ne studieze cu coada ochiului: „Da’ lăsați, nu mă mai filmați, că-s urât!”.

Fost călător prin țară, acum pensionar sihastru

   Odată ajunși la casa ciudată, ne-am așezat pe treptele prispei fortificată cu scânduri înnegrite, bătute în cuie până aproape de acoperiș, „să apere de vreme rea”. Åži nea Vasile a dat ghes la vorbă, că doar nu toată ziua are cu cine despica firul în patru. „Iaca aici stau din ‘63, de când e bordeiul ăsta făcut. N-am fost niciodată căsătorit, așa că pân’ ce-am ieșit la pensie, a stat gol. Ce să zic, fete am avut eu, da’ când a fost vorba de însurătoare ba nu mi-au plăcut, ba nu m-au plăcut ele pe mine… Åži dacă m-am născut aici, tot aici am vrut să stau după ce-am terminat cu serviciul… Că-n poiana asta am văzut eu lumina lumii, și cum să plec dacă și locul se cheamă după bunică-mea! Bodina, așa a chemat-o pe mama lu’ tata, ea a avut moștenire o parte. Åži altă parte a fost a lu’ bunicu, că i l-a dat un boier după ce-a fost argat la Butu. Åži cum să plec, nu vedeți ce frumos e aici? Liniște, verdeață… Unde să mai plec, ori n-am fost plecat toată viața?”, zice, ridicându-se greoi. „Hai să vă arăt”, ne cheamă, și ne trezim deodată în singura lui odăiță. Cazonă, ca și nădragii de pe el, bătătoriți de vreme. Åži totuși, înveselită de micul tranzistor fără de care, mărturisește, n-ar fi putut suporta liniștea singurătății. „Cam 8,5 kilometri sunt până la Vintileasca, vă dați seama. Până acum un an mai puteam merge dar după ce m-am operat la un picior, nu mai pot deloc. Stau singur cu radioul. Dacă nu era ăsta, n-aș fi rezistat aici…”, mărturisește. În mica lui odaie are strictul necesar supraviețuirii. Dar și toate obiectele ce-i amintesc de vremea cât a călătorit și a muncit. Fixate pe geamul unei uși, câteva vederi de pe Valea Prahovei și de prin alte locuri stau mărturie unor timpuri demult apuse. „Eu am făcut patru clase și încă trei la fără frecvență. Åži-am, lucrat ca muncitor forestier și la IFET Brașov, și la Focșani, la Ocolul Silvic Dumitrești, la Nehoiu, la UFET Orăștie, la Gugești… Am mai fost la CAP la Mircea Vodă, și pe la Întorsura Buzăului, tot ca muncitor forestier. Cunosc toată țara, am ajuns și la Arad, Timișoara, Odorheiul Secuiesc, Onești, nu mai zic de Focșani… Așa că am ieșit la pensie și am și eu, acolo, 425 de lei pe lună să-mi duc zilele… În toate câte am lucrat, cel mai rău am ieșit cu socoteala la Dumitrești, unde-am rămas cu multă muncă nenormată. Dar ce să mai fac acuma? Banii cei mai mulți se duc pe medicamente, pe gaz și la urmă pe mâncare… Toate-s scumpe, prea scumpe… Åži mai ziceți de lumină, să bage lumină aici… Mie nu-mi trebuie! Că lumina, dacă vine, n-am cu ce plăti. Åži până să vină, la vârsta mea, nici n-apuc să aprind becu… că-l sting pe ălalalt…”, zice, ridicându-și pălăria ca să-și șteargă, cu cealaltă palmă, posibila sudoare de pe creștet. 

Analist al timpurilor de ieri și de azi

   Cu toate că trăiește de ani buni rupt de realitatea concretă a vieții celor de prin comunități, nea Vasile știe tot ce se petrece dincolo de singurătatea lui, stând geană pe cele povestite la radio. Îl revoltă sărăcia și nedreptățile de care tot aude și nu se poate abține să nu spună că „am trăit în toate vremurile, da’ parcă ca acum n-a fost niciodată… Păi pe vremea comunismului zici că era rău… O fi fost și rău… Că ne duceam cu căruța cu lemne până la Râmnic să vindem, că n-avem din ce trăi din altceva noi, ăștia de aici. Noaptea mergeam, ziua stăteam chitiți, să nu ne prindă miliția… Dar totuși, ce, nu trăiau oamenii pe atunci?! Trăiau! Acu a venit capitalismu’. Åži ce facem cu el?”. 

   Acolo, în odaia lui mobilată simplu, cu un pat, o masă și ceva scăunele, toate făcute prin pricepere proprie, mintea septuagenarului nu încetează să rumege cele aduse, pe unde radio, de prin lume și să le raporteze timpurilor cât a bătut țara în lung și-n lat, ca membru al… clasei proletare. Åži parcă mereu, acestea din urmă ies în câștig… „Pe vremea comunismului nu murea nimeni de foame. Acuma mor! Acum sunt păduchi și râie, prin spitale și prin școli… În comunism ați auzit despre așa ceva?! Atunci avea omul unde lucra oricând și oriunde, nu era unu fără servici. Acu’ n-au unde lucra și dacă nu lucrează n-au de unde lua bani, și mor și oamenii de foame și nici nu se mai face nimic în țară… Eu, măcar, știu că n-am nici găini nici alte păsări, n-am nimic, nimic… Așa am trăit și uite, nu m-au mâncat lupii până acum, nici urșii… Chiar și eu, aici, la mine acasă am dus-o mai ușor pe vremea lu’ Ceaușescu, aveam atunci de unde cumpăra gaz, și era și ieftin. Acu’ n-ai de unde-l lua, și dacă-l găsești e 11 sau 12 lei kilogramul! Păi să dau toată pensia pe gaz?! Åži să umblu desculț și-n chelea goală?! Că la oraș, cam așa am auzit că e!”, zice, revoltat, aruncând priviri aprige când spre noi, când spre verdele izbucnit prin fereastră, de afară, când spre lampa afumată, agățată pe perete, în așteptarea chibritului care să o aprindă, seară de seară. 

„Nu-mi doresc decât sănătate”

   Chiar dacă n-are altceva decât o căsuță la kilometri depărtare de orice așezare omenească și cu toate că nu l-a binecuvântat viața cu vreun urmaș sau vreun suflet care să-i stea alături, nea Vasile se simte, totuși, un om împlinit. Åžtie că și-a trăit existența cu bun simț și în limitele decenței. A muncit fără să dorească să strângă averi . Åži-a fost mereu cu gândul doar la liniștea căsuței din poiana părintească. La ea s-a întors, și în ea va rămâne până când, după cum singur zice, „va stinge becul” acestei vieți. „Până atunci nu-mi doresc nimic, decât sănătate. Că nu mai vreau să mai ajung prin spitale. Am fost o dată bolnav prin 2002. M-a frământat un taur. Nu știu cum am făcut că m-a tăbărât în marginea pădurii și m-a lăsat în pace numai după ce s-a săturat de bosânceală… Åži-am mai avut un hop, cu piciorul ăsta la care m-am operat… Că-n rest, m-a ferit Dumnezeu. Las’ să stau aici, la casa mea, că-i bine, decât să cheltui prin spitale. Că acu’ tre să dai bani, nu glumă, dacă te-mbolnăvești… Ce, în comunism dădeai ceva? Erau și medicamente și doctori și te făceau bine… Acu’ toți se duc după bani, în UE, și-i vai de lume…”, spune nea Vasile, cu regret strivit între pleoape… 

 Cu regret, și noi l-am părăsit. Ne îndreptam spre lumea noastră cu televizor, cu frigider, cu duș, deodorante, covoare și yale la uși. Ne duceam înapoi spre betonul trotuarelor, spre aglomerația bulevardelor, spre rafturile supraîncărcate ale magazinelor, spre facturile noastre de gaz, apă, telefon… ne duceam înapoi spre… Spre lumea capitalistă în care nea Vasile, omul ascuns între pădurile Vintileascăi, ne-a amintit că oamenii mor de foame… Realitate cruntă pe care el, chiar și așa, fără curent electric, fără haine la modă, fără televizor și fără oameni în jur, dar înconjurat de pomi fructiferi, știe sigur că… n-o va trăi!