Ediția: Joi 26 Decembrie 2024. Nr 6785
Ediția: Joi 26 Decembrie 2024. Nr 6785

Ana Fianu, medicul care are grijă de sufletele copiilor


   Este o fire caldă, ale cărei vorbe îți mângâie sufletul. Este medic de 30 de ani, domeniul său de activitate fiind neuropsihiatria infantilă. Personajul principal al interviului de astăzi este medicul Ana Fianu. Înainte de a intra la facultate, timp de un an, a lucrat ca asistentă medicală la Secția de nou născuți din cadrul spitalului din Focșani, dar nu a vrut să rămână la acest nivel, așa că a intrat la Facultatea de medicină. Practica a făcut-o la Clinica de copii de la Socola, așa că a ales ca specializare neuropsihiatria infantilă. Este bucuroasă că nu a omorât pe nimeni de-a lungul carierei sale și că a avut grijă de sufletele multor copii și adulți, căci lucrează și cu părinții copiilor. Cu o familie fericită și o carieră de succes, în puținul timp liber se relaxează citind. 

Reporter: De cât timp sunteți medic?
Medicul Ana Fianu: Am terminat Facultatea de Pediatrie în 1980 și am beneficiat, în ghilimele, de trei ani de stagiatură la Spitalul din Focșani, câte șase luni în fiecare specialitate. În 1983 am terminat stagiatura și am început și specialitatea. Deci, sunt medic de aproape 30 de ani.
Rep.: Unde ați făcut facultatea?
A.F. : În Iași. M-am căsătorit în timpul facultății, când am terminat facultatea aveam băiat de 3 ani. A fost greu, nu a fost simplu deloc. Dacă stau și judec în urmă, eu sunt ce sunt datorită părinților mei și a soțului, deoarece ei au dus, la un moment dat, tot greul, ei au contribuit substanțial la dezvoltarea mea. 
Rep.: De ce Medicină? Cine v-a îndrumat să dați la Medicină?
A.F.: Am ajuns la Medicină, cred că din greșeală, mai exact nu am intrat la facultatea pe care am vrut-o. Eu am vrut Chimie Industrială, dar nu am intrat, drept urmare am ales Åžcoala Sanitară, am lucrat în Spitalul din Focșani un an, ca asistentă medicală la Nou Născuți, pentru că am făcut Åžcoala Sanitară de Obstetrică Ginecologie. Părinții mei nu au fost de acord să dau la Chimie Industrială și am ales să dau la Medicină. Am început facultatea mai târziu, la 22 de ani, și am dat pentru că nu mai aveam altă soluție și nu am vrut să rămân la un anumit nivel.
Rep.: Ce a urmat după cei șase ani de facultate și trei de stagiatură?
A.F.: Eu nu prea am stat în Spitalul din Focșani pe perioada stagiaturii, am fost medic de creșă, care era vis a vis de fostul Complex Modern. De acolo am plecat la specializare la București. Din momentul acela m-am desprins de tot de Iași, pentru că, se pare, toate noutățile veneau spre București. Am stat doar un an în clinică, iar în anul II a apărut și cel de-al doilea copil. Copii făcuți pe tren (râde). Focșani- Iași primul și Focșani – București cel de-al doilea, soțul meu fiind în Focșani.
Rep.: De ce ați ales neuropsihiatria infantilă?
A.F.: Eu terminând Facultatea de Pediatrie, nu am putut alege o altă specialitate decât legată de pediatrie. Din facultate am avut o oarecare afinitate pentru Psihiatrie. Stagiile din Iași le făceam la clinica de copii de la Socola, o clinică mică, cu un număr mic de copii. Poate și pentru faptul că eu aveam copil, m-a interesat mai mult această parte și am ales această specializare. Am făcut specializarea la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia”, trei ani. Unul l-am făcut în clinică, iar ceilalți doi la Focșani. Câteva luni am făcut la Secția de Psihiatrie, iar din 6 ianuarie 1986 am lucrat pe post, în Policlinica de Copii. Inițial, mi s-a părut foarte greu, pentru că nu aveam experiență. Å¢in minte că la un moment dat am plecat în clinică și aveam o listă întreagă de întrebări. Profesorul mi-a zis că îi pot adresa doar 10 întrebări pe zi, dar încet-încet lucrurile au intrat în normal. 
Rep.: Ce mentori ați avut?
A.F.: Profesorul Åžtefan Milea și doamna profesoară Măgureanu Sanda. Am învățat foarte multe de la dumnealor, nu doar aspecte legate de meserie, ci și de viață.
Rep.: Ce calități trebuie să aibă un medic neuropsihiatru, mai ales cel care se ocupă de copii?
A.F.:  Din păcate, dacă am lucra numai cu cei mici, ar fi ușor, dar trebuie să lucrăm și cu părinții copilului. Dacă nu minte copilul, mint părinții. Una dintre marile calități e răbdarea, dar această calitate trebuie să o aibă toți medicii. Răbdarea pe care trebuie să o ai cu un copil este diferită, chiar, câteodată, trebuie să cobori la mintea lui, ca să îl poți înțelege, iar când începi să afli problemele de familie e și mai complicat. Trebuie lucrat și cu părinții, pentru că ei rămân cu copilul în conti¬ nuare acasă. O anumită compasiune pentru ei, ar mai fi o calitate, și nu la modul negativ. Aici nu vine nimeni să ne vadă pe noi, ci vin pentru că au, realmente, o problemă. Așa că problema trebuie privită în ansamblu, din trei cuvinte trebuie să afli un întreg al problemei.
Rep.: Sunteți de părere că neuropsihiatria este o specialitate medicală mai dificilă față de altele?
A.F.: Profesorul Milea mi-a spus, la un moment dat, că am ales o specialitate socio-medicală și deși la început am fost contrariată, pentru că eram medic, am înțeles pe parcurs. Trebuie să ai capacitatea de a judeca problematica copilului, și acest lucru nu ține doar de partea medicală. Este un întreg complex de situații, de împrejurări.
Rep.: În întreaga dumneavoastră carieră ați avut un caz care v-a impresionat?
A.F.: La modul pozitiv, m-a impresionat o fetiță care venise în primele mele luni de activitate cu mari dureri de cap, generate de o situație în fa¬ milie foarte specială. Era al cincilea copil din familie și rămăsese fără tată de la 2 luni, iar la vremea respectivă erau treptele de admitere la liceu, iar ea era foarte hotărâtă să nu mai meargă în treapta a doua, pentru că vroia să își ajute mama. Acum, ea a terminat liceul, facultatea, e căsătorită și e mamă. Ea fusese diagnosticată cu stare reactivă intrafamilială, aici și-a spus cuvântul partea socială pe care o tot negam eu și încet, încet, cu ajutorul mamei, am rezolvat problemele ei sociale, a devenit un om realizat. Dacă la momentul respectiv nu îi ofeream o mână de ajutor, făcea cum avea de gând. La modul negativ, am avut un copil cu autism, unul dintre primii preluați de către mine, crescut de bunici, care s-au pierdut pe rând, părinții decedați într-un accident aviatic. El era crescut de bunicii materni. Din momentul în care ei au decedat, copilul a fost preluat de către bunica paternă, care nu știa ce fel de copil este, iar dintr-un copil care făcea școală, s-a degradat.
Rep.: Ce este, de fapt, neuropsihiatria? Multe persoane nu știu..
A.F.: Face referire la bolile care țin de sufletul copiilor. Eu încerc să am grijă de sufletul lor, dar și de sufletul părinților. Chiar astăzi am avut un copil care era victima sufletească a bolilor din familie. Un copil perfect sănătos, dar care are nevoie de ajutorul familiei, pentru că este în impas psihiatric.
Rep.: Referitor la viața personală ce ne puteți spune, pe lângă faptul că aveți doi copii?
A.F.: Un băiat și o fată, care nu sunt medici. Ei au ales meseria soțului, IT. Nu au ales meseria mea poate și pentru că au crescut lângă mine și au văzut examene, cursuri, plecat de acasă, gărzi, puțin timp liber.
Rep.: În puținul timp liber pe care-l aveți ce vă place să faceți?
A.F.: Să citesc! Acum, datorită tehnicii evoluate este mult mai ușor. Am un kindle, unde am puse cărți de copiii mei și citesc. În general, citesc beletristică, pentru că mă relaxează foarte tare. Îmi pare rău că nu am mai ajuns de mult timp la teatru. Ultima dată, am fost la o expoziție la Muzeul Antipa, The Human Body. Cititul mă relaxează enorm!
Rep.: Cu ce vă mândriți ca medic și ca om?
A.F.: Ca medic, că nu a murit nimeni din cauza mea. E normal că am făcut și greșeli, nu m-a pasionat niciodată perfecțiunea. Mă bucur că am putut să ajut foarte multe persoane și că nu am făcut greșeli majore. Ca om, mă mândresc cu copiii mei, cu soțul meu, care m-au ajutat mereu, mi-au oferit tot suportul.
Rep.: Aveți persoane cărora ați vrea să le mulțumiți?
A.F.: Familiei mele și soțului meu. Colectivului din Policlinică, pentru că mereu am lucrat cu mai multe persoane, pentru că psihiatria de copii nu înseamnă un singur om, ci un colectiv. Ei sunt oamenii care au fost alături de mine și cărora vreau să le mulțumesc.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?