În locul numit Bodinari, din comuna Vintileasca, trei frați împreună cu mama lor de 97 de ani trăiesc ca-n Evul Mediu, departe de orice așezare omenească, spunând că n-au nevoie de nimic. Voica, de 70 de ani, Gheorghe, de 60 de ani, Vasile Turea, de 73 de ani, și mama lor, Iepistemia, de 97 de ani nu vor curent electric, n-au avut niciodată telefon, nu se tem de sălbăticiuni și nu și-au dorit vreodată vreun aparat electrocasnic, mărturisind deschis că dacă prin cine știe ce minune ar primi un televizor, nici n-ar știi să-l pornească! Habar n-au ce-i acela un supermarket. De pe vremea lui Ceaușescu nu și-au mai cumpărat vreo haină. Åži n-au mai văzut Focșaniul de zeci de ani. „M-aș rătăci și în Vintileasca, și prin Dumitrești, dacă m-aș duce… Da’ la ce să mă duc, că trăim cu ce-avem pe lângă casă: câteva oi, o vacă, ceva orătănii… că porc n-am mai crescut de când ni l-a mâncat ursu… E greu p-acilea, de dihănii și de singurătate… Că de restu ne descurcăm…”, zice Voica.
În ediția de mâine veți putea citi continuarea acestui reportaj, protagonist fiind Vasile Turea, cel mai filosof, cel mai învățat și plimbat prin lume membru al acestei stranii familii.
Uimitoare și tainice, ca și frumusețile pădurilor Vrancei, sunt și poveștile celor ce de zeci și zeci de ani, au ales să trăiască ascunși în ele. Precum frunzișul copacilor ce freamătă în solitudinea înălțimilor, așa și oamenii pe care i-am descoperit, întâmplător, dincolo de desișul codrilor din Vintileasca au ales să-și înșire salba zilelor și nopților întregii lor vieți, în singurătate, departe de orice semn de civilizație… Imediat ce calci în ogrăzile lor ciudate, te încearcă sentimentul straniu că acolo, la Bodinari, timpul s-a oprit! Pur și simplu! Ca și cum, într-un moment de răgaz de la facerea vremilor, mâna divină s-a ridicat să mângâie vântul și din greșeală, a spart orologiul locului și-apoi, a uitat să-l repare… Nevăzută, și totuși perfect conturată de trecerea anotimpurilor, inima Timpului s-a încăpățânat totuși să ticăie, dar numai de jur împrejurul poienii fraților Turea. Numai pe fețele, nu și în sufletele lor. Åži numai în seva ce materializează, an după an misterul vieții, din gingășia florilor, în rotunjimea merelor, în vinețiul prunelor, în parfumul molatec al perelor sau în veselia rumenă a cireșelor din pomii de pe lângă casă… Åži așa, înțelegi! Înțelegi că a fost, totuși, odată ca niciodată, o vreme când oamenilor nici prin cap nu le trecea să măsoare timpul. Åži înțelegi că cei la care ai ajuns, au rămas aidoma acelora. Dac-o întrebi pe Voica, cât o fi ceasul, se uită spre soare și la umbrele lăsate de copaci, pe pământ… „O fi pe la amiaz…”, glăsuie. De-o întrebi câți ani are, îi ghicești frământarea întoarcerii în timp din încruntarea frunții și socotitul pe degete a celor ce-au murit înaintea ei, și la ce vârste, ca să poată ajunge cu presupusul la adevărul propriilor ani… „Am 70”, zice deodată. „Mama tre să aibă 96 sau 97. Stă colo-n odaie, că nu mai poate merge. Iaca, stă așa toată ziua și mereu strigă, Voica, Voicușoara mea! Åži dau fuga la ea, sărăcuța, să nu creadă că a rămas singurea… Åži-acu, iaca, numa’ ce-am țăncănit (mărunțit pământul – n.r.) să pui olecuță de ceapă, că iar m-a strigat… Am zis să fac iar olecuță de grădină pe povârnișu’ ăla, am pus fasole, porumb, cartofi… Da’ nu se face, precis, nici anu’ ăsta… La porumb vin păsările toamna, vine corochișnița (coropișnița – n.r) și le roade rădăcinile, mistrețu’ râmă cartofii… Rămânem cu ce rămânem…”, mai zice, încrucișându-și brațele la piept, a necaz.
Au uitat să scrie și să citească
Voica trăiește împreună cu mama și fratele ei, Gheorghe, de 60 de ani, în aceeași căsuță. O miniatură rustică, ridicată din lemn și acoperită cu șindrilă, cu odăițe răcoroase și mici, împodobite cu ștergare și păretare țesute de însăși Voica, la războiul pus la odihnă în spatele casei. Chiar și acolo, în miezul codrilor, oamenii au avut grijă să păstreze în curățenie desăvârșită camera „de bună”, nu că le-ar călca pragul vreo ființă bipedă, ci pentru că așa e datina, din moși strămoși. Paturile, meșterite de mâinile pricepute ale lui Gheorghe, sunt din scânduri peste care stratul de lână așternut generos și ascuns sub fâșii de pânză a luat forma trupului găzduit noapte de noapte. Pe pervazurile geamlâcurilor cât palma stau lămpile afumate de atâta amar de vreme de ars gazul. Iar bulendrele, puține câte sunt, stau atârnate în cuiere sculptate și fixate-n căptușeala lutoasă a pereților. „Aici ne-am născut, aici am crescut. Nouă frați am fost, patru-s morți, cinci mai trăim. Adică Gheorghe și cu mine și cu Vasile care stă mai la vale, și încă două surori căsătorite la Bahnele și Neculele. Noi nu ne-am măritat, nu ne-am însurat, că așa a fost, ce să facem… Ne-a dat la școală mama, patru clase am făcut. Da nu mai știu nici să scriu, nici să citesc… Åži la ce mi-ar fi trebuit?”, zice, cu fața luminată de un zâmbet larg și știrb. Chiar așa! La ce să-i fi trebuit?! Tatăl le-a murit de peste trei decenii iar cât „a mișcat mama pe aici”, Voica a muncit, sezonier, la ferme de prin Tulcea, Tecuci, Tudor Vladimirescu, Mircea Vodă… „Da degeaba, că pensie nu am, de unde să știu eu că tre să fi cerut adeverință… Åži n-are nici cine să se intereseze, așa că am rămas cu ajutorul social de 125 de lei de la Primărie. Åži 90 de lei, cât ia mama de la veterani, după tata”, zice. Åži peste fratele ei, Gheorghe, timpul a trecut fără să bage de seamă. Åži omul a muncit ce s-a putut în zonă, ba zilier în agricultură, ba la pădure și s-a trezit acum, la bătrânețe, fără vreo pensie. „Așa că acum creștem animale, mai repar câte-un petic de gard, și-a trecut vremea…”, glăsuiește, mucalit.
„Televizor? Păi n-aș știi să-l pornesc!”
De-atâta viață trăită laolaltă, Voica și Gheorghe nici nu-și mai prea vorbesc. Nu că n-ar vrea, dar nici n-au ce în afara strictului necesar impus de câte-o treabă gospodărească. Åži-apoi, au ajuns să-și înțeleagă atât de bine gesturile, încât dacă chiar e nevoie, se pricep, mai bine, din priviri. Așa că, în afară de strigătele mamei Iepistemia – „o cheamă așa c-a botezat-o un popă” – alte glasuri omenești rar se aud prin bătătură. Curentul electric le-ar fi garnisit, poate, existențele cu o brumă de civilizație. „Un radio, un frigider, un televizor… ceva…”, îi tentez. „Televizor?!”, izbucnește Gheorghe. „Păi cred că dacă mi l-ar da cineva gratis, n-aș știi să-l pornesc!”, zice, cu o sinceritate dezarmantă. „Åži ce să văd la el? Că-i rău în lume? Mai bine așa cum suntem”, completează, în timp ce Voica, neli-niștită, se grăbește să ne convingă, ferm, că „nu ne trebuie curent! Vai de viața noastră dacă ne bagă așa ceva, că-i scump, și cu ce să-l plătim?! Că nici n-apuc să iau socialu’ și-l dau tot pe-o pâine, pe-o traistă de mălai… pe gaz…”.
Pentru acești oameni, contemporani cu noi, dependenții de tehnologie, aparatura electrocasnică înseamnă, încă, ceva extraterestru. Pentru ei, becul nu se va putea ridica niciodată la rangul lămpii pe gaz. Focul ochiului de aragaz conectat la o butelie nu va încălzi niciodată mâncarea mai bine decât cel din soba de lut. Din cuva mașinii de spălat nu vor ieși vreodată mai curate hainele, ca din ligheanul cu smalțul sărit al Voicăi. Iar muzica foșnetului pădurii, vuietul depărtărilor, sunetele animalelor sălbatice și spaimele nopților cînd acestea dau iama prin ogradă înlocuiesc cu succes orice melodie, emisiune sau thriller ce ar putea fi urmărite, de stăpânii locului, la vreun televizor…
„Omu’ bătrân îi anevoie…”
Dacă Gheorghe mai iese, din an în Paște, măcar până la primul magazin sătesc, așezat și acela în sălbăticie, la marginea cătunului Poiana Stoichii, Voica nici nu mai visează să plece de lângă casă. „Păi cum să plec, păcatele mele, că la Focșani n-am mai fost de mai bine de 20 de ani! S-or fi schimbat treburile peste tot, cine știe… Păi eu m-aș rătăci și prin Dumitrești, și prin Vintileasca! N-am cum pleca de-aici! Åži nici haine n-am, că nu mi-am mai cumpărat ceva nou cred că de pe vremea lu’ Ceaușescu!”, spune femeia. Nu-i pare rău că nu s-a măritat, convinsă că „dacă n-a fost să fie, n-a fost” dar până și în asta vede un sens trasat de destin: „eu trebuie s-o îngrijesc pe mama. Că tare-i supărată sărăcuța, că nu vin și surorile mele pe la ea… Se vaită după ele toată ziua, nu înțelege că n-au cum să vină că-s sărace vai de capul lor, au și ele copii… Una are și-un picior beteag, nu poate să umble… Åži ce să le fac eu dacă nu vin, să mă duc să le aduc cu bățu’? Să mă cert cu ele? Åži dacă ne certăm, tot atâta luăm, și dacă ne-mpăcam tot atâta facem, vorba aia…”.
Chiar dacă spune că „de bolnavă-s bolnavă, încalea toate mă dor. Mă mișc așa cum oi putea, până-ntr-o zi”, Voica nu are medic de familie, nici frate-său. Åži nici măcar nonagenara lor mamă, care stă cât e ziulica de lungă în pătucul său de scânduri. „Măcar știu că la ea, din șase în șase săptămâni vine popa. Åži poștașul, cu ajutoru’ social și pensia de vete-ran… Åži mai vine frate-meu ăsta de lângă noi, Vasile… Da’ ce să ne facă și ăla, că-i mai bătrân ca noi… Omu’ bătrân îi anevoie… E greu aici, tare greu, de dihănii, de singurătate… Da’ nici n-am pleca, păi unde să ne mai ducem…?”, a mai spus, resemnat. Cum vocea tremurătoare a mamei a rupt tăcerea, chemând-o, Voica a luat-o la fugă dispărând, grăbită, în întunericul casei. Gheorghe și-a reluat, tacticos, tăiatul lemnelor pe „capră”, ocupație din care l-a întrerupt, cu un ceas mai devreme, apariția noastră neașteptată. Iar zgomotul fierăstrăului lui ne-a însoțit, ritmic, și tot mai slab pe măsură ce ne îndepărtam, până ce-am ajuns să zărim casa celui mai vârstnic frate.
Despre Vasile, umorul lui neaoș și filosofia sa de viață voi relata, însă, în ediția de mâine a cotidianului nostru.
