După aventura din Cheile Tișiței, ne era gândul la o nouă evadare din oraș. Cum sor’mea îmi lăudase stațiunea Slănic Moldova am zis să dăm o fugă până acolo. Mai ales că era ziua băiețelului, care împlinea doi ani. Cu teama de drumul mai lung și tot îngrămădită între cele două scaune ale copiilor am ajuns într-o zonă desprinsă parcă dintr-un basm. La început unul sovietic, pentru că Slănic Moldova te întâmpină cu hoteluri părăsite, ruine bizare ale unui trecut nu prea îndepărtat, bântuite de stafiile celor acum treizeci – patruzeci de ani tineri, care-și petreceau concediile prin aceste locuri.
Slănic Moldova e superbă. Parcă ajungi în altă țară, nu știu, prin Elveția, Austria, unde n-am fost, dar ce-am văzut prin poze. Sunt clădiri cum n-am văzut prin alte părți, e atât de multă curățenie că te întrebi iar dacă sigur ești în România, iar aerul…. aerul e salvator de vieți, întorsător de gânduri, schimbător de idei.
Am parcat mașina lângă un parc mare, în care fetița a văzut imediat locul de joacă. Locul de joacă avea toate elementele intacte, chiar dacă nu erau noi. Pe jos, mocheta aceea sau cum s-o numi nu era ruptă, toboganul era un vis cu multe unghere, învârtitoarea nu ieșea dintr-o baltă. Numai cu promisiunea că ne vom întoarce acolo am reușit să plecăm ca să mâncăm undeva.
În cale ne-a ieșit restaurantul Perla Moldovei, unde un grup de pensionari ne-a ținut companie cu îngăduință pe tot parcursul șederii acolo, iar două pisici s-au lăsat hrănite cu bucățile de carne de pui din tochitura lângă care mai adăstau un ou, o bucată de brânză, câțiva ficăței și mămăliguța fierbinte. Pisicile și copiii au refuzat ciorba rădăuțeană servită în castroane de lut cu smântână și ardei murat, bună ca mângâierea mamei într-o zi cu guturai. Carafa cu vin alb și cei 50 de mililitri de țuică de prune au fost doar pentru unii mai norocoși. Au fost și câteva frigărui cu pastramă de oaie și carne de porc însoțite întru veșnică pomenire de câteva legume.
Toaleta era curată și nu mirosea a nimic, iar pentru mine ăsta e locul după care îți dai seama dacă e bine să mănânci sau nu într-un local. Åži de aici am reușit să plecăm cu greu, despărțirea de cele două pisici fiind întristătoare. După o rătăcire pe niște scări seduse de om și abandonate vegetației puternic mirositoare, am ajuns pe o străduță unde se vindeau diverse prostioare cu pretenții de tradițional. Am luat două fluiere și două recipiente cu lichid pentru balonașe, care au animat stațiunea, făcând să tresară pensionarii băutori de apă din izvoare.
Am ajuns și în zona izvoarelor și am gustat la insistențele mamei un pic de apă. Gustul e oribil, dar acolo scrie că apele acelea vindecă diverse boli. Am urcat și coborât trepte și ne-am oprit apoi pe o bancă lângă un izvor și un mal de râu. Aerul îți umplea pieptul, îl simțeam în plămâni ca un lichid amniotic, întineritor, născător de celule, dătător de viață.
Era liniște. Aș fi stat acolo și n-aș mai fi plecat. Dar cele câteva picături de ploaie și norii negri ne-au grăbit pașii înapoi spre parcare. Cu fetița care striga că vrea înapoi la locul de joacă și cu vântul care aproape că ne dărâma, ne-am urcat în mașină și am pornit spre casă.
Am lăsat munții și cerul și am plecat însoțiți de ploaie și curcubeu. Ne-am oprit la țară la mama soacră, a cărei zi de naștere coincide cu a băiețelului și care ne-a servit cu friptură de miel la cuptor și tort cu frișcă și căpșuni, culese din grădina proprie. Tata socru ne-a domolit cu un vin rozaliu și parfumat, „producție proprie”, care avea mai puțin gustul strugurilor din boltă și mai mult al trandafirilor de dulceață din apropiere.
Focșaniul își întindea spre noi brațele asfaltate și ne șoptea chemări citadine, așa că ne-am întors în îmbrățișarea lui dulceagă spre a ne odihni în neîntreruptu-i zgomot.
