Elena Lăcrămioara Stoian este învățătoarea cu privire caldă și mereu veselă, care te face să zâmbești și îți dă din starea ei de bine, din optimismul său. De 27 de ani predă. Iubește în continuare ceea ce face și le predă elevilor săi cu aceeași pasiune ca la început. Vine tocmai din județul Bacău, localitatea Borzești. A absolvit Liceul Pedagogic „Åžtefan cel Mare” din Bacău în anul 1987, în același an primind și repartiție, la o mică școală, aflată undeva în satul Tătărăști, comuna Giurgești, județul Bacău. După trei ani pe care i-a petrecut într-un colț uitat de lume, traversat de un singur autobuz pe zi și fără televizor, tânăra învățătoare a revenit în localitatea natală, unde a predat, pe rând, la două școli de romi, iar mai apoi la școala din centrul comunei. Aici și-a întâlnit soțul, un vrâncean, împreună cu care, în anul 1994, a venit la Focșani. În același an, prin concurs, a obținut repartiție la Åžcoala din Vânători, unde o găsim și astăzi. Este învățătoarea unei clase de a III-a și este mândră de ceea ce face. Are parte de o familie caldă la școală și de una frumoasă acasă. Își dorește să facă multe pentru a-i ajuta pe elevi să se dezvolte și să cunoască lumea. Prin tot ceea ce a făcut până acum, a demonstrat că și elevii ei, copii de țărani, oameni simpli, pot fi buni și educați. Visează să își încheie cariera la Vânători, dar mai presus de orice visează să schimbe mentalități învechite și să facă ceva pentru oamenii din comunitatea care a adoptat-o în urmă cu 16 ani.
Reporter: V-ați îndrăgostit de județul nostru?
Elena Lăcrămioara Stoian: Da, eu sunt foarte sociabilă și flexibilă, mă acomodez imediat în orice loc și cu toți oamenii. Îmi place pentru că este încărcat de multă istorie, eu îl admir pe Åžtefan cel Mare ca personalitate, strateg, om de cultură. M-a influențat acest lucru.
Rep.: Când și unde v-ați hotărât să deveniți învățător? De unde această dorință?
E.L.S.: Nu știu dacă în copilărie îmi doream să fiu învățătoare. Cred că a fost o împrejurare să mă duc la Liceul Pedagogic. Am făcut față cu brio, cu toate că eram un copil de la țară printre ceilalți copii din oraș, cu posibilități materiale deosebite. Åži am ajuns învățătoare.
Rep.: Îi este greu unui copil de la țară să răzbată în societate?
E.L.S.: Uneori cred că da. De exemplu, aici, la Vânători, aud mereu sintagma din partea părinților: îl duc în oraș pentru că în oraș se face altfel de carte, au altfel de programă. Programa este la fel în toată țara, nu există diferențe. Uneori mi se întâmplă și mie ca adult și învățător să dau de această segregare. Stau de vorbă cu colegi și spun în câte lucruri sunt implicată, dar mă întreabă la ce școală sunt. Când le spun că sunt la Vânători vezi pe fața lor că se dezumflă. N-ai putut să faci ceva să vii la oraș?
Rep.: Probabil ați avut posibilitatea să veniți la o școală din oraș. De ce nu ați făcut acest lucru?
E.L.S.: Pentru că, în primul rând, de fiecare dată când mi s-a oferit ocazia să plec nu aveam aceeași siguranță că se va menține continuitatea pe post în anul viitor. Åži eu am două principii: dacă am luat niște copii în clasa I și părinții m-au privit în ochii când le-am spus că voi fi cu ei până la capăt, nu îmi pot permite să îi dezamăgesc și să le spun că mă mut. Cu toate că părinții fac asta, dacă consideră că copiilor le e mai bine în altă parte, îi ia. Eu nu am putut să mă dezic în fața lor. În al doilea rând, nu aveam siguranța că voi fi acolo și atunci mi-am zis să nu fac așa. Acum este o liniște și o atmosferă extraordinar de caldă și cordială la noi la școală, suntem o echipă toți profesorii și ne simțim atât de bine, ca a doua familie, și problemele personale și cele profesionale venim și ni le spunem unii altora. Nu aș da această liniște, care îți conferă acea putere de a te duce în clasă și a da tot ce e mai bun din tine. Pentru că dacă nu te înțelegi cu profesorii, cu directorii, nu te mai poți concentra pe problemele care trebuie și să dai tot ce e mai bun din tine în fața copiilor.
Rep.: Aici, la Vânători, ați fost învățător la o clasă compactă sau ați avut și clase simultane?
E.L.S.: Aici, la Vânători, am fost într-o clasă compactă. Am avut acum câțiva ani o situație în care mai mulți copii au migrat spre oraș și atunci s-a creat o perioadă de învățământ simultan, m-au văzut mai mică și au zis că pot, mi-au dat-o mie.
Rep.: Cum este să fii profesor într-o clasă cu mai multe clase?
E.L.S.: Nu este chiar așa de cumplit, pentru că la o clasă simultană îți arăți măiestria de a lucra cu copiii indirect și independent. Este ca la o clasă de step, se aseamănă foarte mult. Copiii lucrează alternativ, cu mine și independent. Unii părinți când a fost situația asta, nu au luat copiii să plece cu ei în oraș, au rămas. Åži copiii au terminat cu brio clasa a IV-a, s-au înscris în clasa a V-a și au urmat licee precum Cuza, Economic. Am fetiță care a fost la simultan și a ajuns să dea la Academie.
Rep.: Câți copii aveți la clasă?
E.L.S.: 20, asta este media la noi.
Rep.: Aveți timp să vă ocupați de fiecare în parte?
E.L.S.: Cu siguranță da. Chiar anul acesta am o serie foarte bună, nu am copii cu cerințe speciale de intelect ca să necesite o muncă separată. Am doar un copil cu probleme locomotorii grave, dar intelectual se descurcă foarte bine.
Rep.: Cum ați reușit să îi convingeți pe copii să îl integreze în grup?
E.L.S.: Tratându-l foarte normal. Eu niciodată nu îl tratez ca având o problemă, ca fiind diferit de ceilalți. Singura deosebire este că nu iese atât de des la tablă.
Rep.: Ce este cel mai dificil în această meserie?
E.L.S.: Cel mai dificil în această meserie este să lucrezi cu părinții. Uneori e necesar să facem ore, aproape ca și cum am face cu elevii, ca să le explicăm de ce facem așa și nu altfel. Lucrurile acestea sunt cele mai grele, să îi facem pe părinți să înțeleagă. Ar trebui să existe această deschidere pentru a-l ajuta pe copil, de a-l îndruma medical, psihologic.
Rep.: Ce părere aveți despre manuale? Se vehiculează că de la toamnă vor fi și manuale digitale.
E.L.S.: Nu știu dacă manualele digitale vor fi așa ușor de folosit. Copiii noștri își petrec foarte mult timp în fața calculatoarelor și făcând o comparație cu mine care acum doi, trei ani stăteam patru, cinci ore în fața calculatorului, acum să nu îl mai văd decât atunci când am strict nevoie de el. Probabil că și ei tot așa vor ajunge. E foarte greu să stai să lecturezi materiale de câteva pagini stând cu ochii acolo. Dacă ei se joacă sunt atrași de alte imagini, care sunt în mișcare, sunt dinamice. Probabil că vor fi bune atunci când copilul nu are posibilitatea să își procure manualul respectiv. Asta presupune și partea ecologică, și economică. Atâta hârtie pe care apoi o aruncăm…
Rep.: Ar fi nevoie să fie schimbat ceva în metodologia actuală?
E.LS.: Mi-ar plăcea ca manualele să aibă ore la dispoziția elevului și a învățătorului, care să facă multe activități practice, care să se aplice. Noi dăm copiilor cunoștințe, dar nu mai avem vreme să le transformăm în aplicații. Nu mai avem vreme pentru așa ceva. Până și o pro¬ blemă de clasa a III-a de matematică, să o pui în practică, ceva pe care poate să folosească în viața de zi cu zi. Am dezvoltat anul acesta un opțional implementat de Asociația Junior Achievement, legat de antreprenoriat, de educație economică, politică, foarte interesant, care îi ajută să știe ce să își aleagă în viață, ce meserie. Să își croiască drumul în viață. Am reușit să îl implementez. Au înțeles copiii într-un mod minunat ce înseamnă producția în serie, producția în linie, am făcut gogoși din hârtie, pe grupe. Au înțeles de unde sunt plătiți bugetarii, ce înseamnă taxe și impozite.
Rep.: Cum îmbinați viața de familie cu cea profesională?
E.L.S.: Am trei copii, un băiat de 19 ani, este în pragul Bacalaureatului, am destule emoții. Mi se pare un lucru nou plecarea la facultate, am emoții, să mă pot descurca ca părinte. Åži mai am doi năzdrăvani în clasa a III-a, gemeni. Sunt un fel de general cu sabia în mână, tai în stânga și dreapta și la școală sunt cumințică și calmă. Încerc cât de mult pot. Uneori îmi fac mia cupla că nu pot să mă ocup suficient de copiii mei, dar nici nu vreau să îi înne¬ bunesc cum fac unii părinți. Consider că nu trebuie să îi obosești psihic foarte mult. Au destul în viață de trecut prin multe situații, nu e nevoie să îi mai stresez și eu. Mă bazez că atunci când or să aibă nevoie, conștiința le va spune că acum trebuie să dea tot ce e mai bun din ei.
Rep.: Ați avut un model în viață după care v-ați construit cariera profesională?
E.L.S.: Nu știu dacă am avut un model, dar am avut o ambiție grozavă. Tot timpul am fost ambițioasă și am vrut să îmi depășesc țelul.
Rep.: Cu ce vă ocupați timpul liber?
E.L.S.: Nu știu dacă mai am timp liber. Timpul liber este tot pentru școală, pentru că tot timpul am vrut să fac câte ceva. Am vrut să fac o revistă proprie a școlii în 2006, cu calculatorul meu, cu imprimanta. Am ajuns acum la numărul 14 cu revista „Amicii”, e o revistă foarte frumoasă, am luat multe premii la concursurile județene. Apoi mi-a venit ideea să facem un concurs de matematică corect, fără bani, fără taxe, să fie corectat elevul corect. Este un efort imens, numai din punct de vedere logistic. Pe timpul verii, am spus că mulți copii se plictisesc neavând posibilitatea să plece în concediu cu părinții, și atunci am instituit pentru al treilea an un program „Summer School” și fiecare profesor, voluntar, vine o zi și face o activitate cu copiii cu hobby-ul lor. Astea sunt organizate la inițiativa mea. Nu vă mai spun câte proiecte avem.
Rep.: Va veni vacanța, copiii vor primi teme?
E.L.S.: Nu prea, au un caiețel de vacanță. Toată vacanța părinții le vor aduce mereu aminte că au de făcut teme și nici nu îi vor lăsa măcar o lună de zile să se recreeze și să nu mai audă de teme și exerciții pentru că le taie pofta. Eu le dau un caiet de vacanță și le spun că până la 20 august nu vă atingeți de el! Când vin cu el nu îl verific, care îl fac, îl fac. Care nu, nu este nicio problemă.
Rep.: Planuri de viitor?
E.L.S.: Planuri așa mari nu îmi fixez. Mă bate un gând să mă duc la un master, dar nu știu dacă aș mai face față stresului. Eu sunt ambițioasă, dar nu îmi place să fac lucruri de mântuială. Când încep un lucru, vreau să fac un lucru bun. Vreau să fiu sigură că pot duce la bun sfârșit acel lucru pe care l-am început.
