La 90 de ani de viață, cea mai mare dorință a Auricăi Vărzaru, din satul Dragosloveni, comuna Dumbrăveni, este să-l reîntâlnească pe Maiestatea Sa Regele Mihai ca să-i înmâneze o fotografie a Reginei Mamă Elena. Fostă soră medicală pe front, ea l-a întâlnit pe rege în spitalul militar ce funcționa în Cazinoul Constanța. Tot acolo a cunoscut-o pe Regina Mamă Elena, dar și pe soția mareșalului Antonescu, împreună cu care s-a fotografiat. Aurica Vărzaru a învățat la școala ce funcționa în casa, acum memorială, a lui Alexandru Vlahuță, sub îndrumarea de neuitat a soției acestuia, Ruxandra. Aceasta a fost cea care i-a influențat, practic, destinul. Femeie simplă, călită în ororile războiului și greutățile vieții, Aurica Vărzaru a povestit timp de câteva ore despre momentele memorabile ale propriei existențe, fără să pară a fi conștientă de importanța documentară pe care o au amintirile sale, pentru care mărturii stau extraordinarele ei fotografii de colecție. „Am vrut mereu să-l reîntâlnesc pe Regele Mihai. Că doar suntem de-o vârstă. Vreau să-i spun că am fotografia cu mama lui și aș vrea să i-o dăruiesc până nu mor”, a spus Aurica.
Din întâmplare. Așa am cunoscut-o pe nonagenara din Dragosloveni, posesoarea unei adevărate comori ilustrate: zeci și zeci de fotografii alb-negru, îngălbenite, cu colțurile rupte, cu marginile măcinate de timp, unele ușor opacizate dar toate mărturisind despre vremuri de mult apuse. Vremuri despre care foarte puțini au rămas să mai povestească, timpuri dramatice, însângerate, bântuite de spaime, de foame, de suferințe inimaginabile și de josnicii umane, dar și despre măreția generozității și maiestuozitatea grijii Regești față de bietul său popor român chinuit…
Åži toate acestea, adunate unele peste altele, într-o simplă pungă de plastic, și ea patinată de atâta dormitare printr-un colț de sertar, uitată în spatele altor și altor zeci de ani, toți cu alte și alte întâmplări, trăiri, suferințe și împliniri… „De mult nu m-am uitat prin ele… Uite, s-au și lipit unele de altele… Åžtiți, eu am fost soră medicală pe front…”, a spus încet, tanti Aurica, tăindu-ne răsuflarea cu fiecare imagine cartonată pe care o scotea din pungă cu degete tremurătoare, o apropia de ochi s-o deslușească mai bine și ne-o întindea apoi, cu explicațiile de rigoare. Simple. Åži la obiect. „Aici sunt eu cu colegele mele, în uniforme de surori medicale”, zice. „Aici suntem într-un salon, cu militarii bolnavi. Spitalul era în Cazinoul din Constanța”, explică. „Aici suntem în fața Cazinoului spital, cu mama Regelui Mihai, Regina Mamă Elena. Era atât de frumoasă și de bună… Ne vizita mereu, avea pentru fiecare o vorbă bună… Când mergea, parcă plutea… Aducea mâncare, aducea tot ce ne trebuia”, lăcrimează. „Åži aici suntem toate surorile medicale, cu nevasta mareșalului Ion Antonescu, și ea a venit în vizită de multe ori, câteodată chiar cu mareșalul. Se îngrijeau de bolnavi…”, mai spune.
„Doamna Ruxandra Vlahuță m-a îndrumat spre școala de surori”
Aurica s-a născut acum 90 de ani, a doua zi de Crăciun. A venit pe lume într-o fa-milie cu șase frați și a locuit, inițial, la Bordești, acolo unde a făcut și primele patru clase de școală. „Mama lucra țesătorie, făcea cuverturi. Åži a avut grijă de educația noastră așa că după patru clase m-a dat la școala ce funcționa în casa lui Alexandru Vlahuță, aici, în Dragosloveni. Cinci ani am făcut acolo, era un fel de școală profesională pentru fete, ne învăța de toate. A funcționat, cred, până în 1948… De mine a avut mare grijă doamna Ruxandra Vlahuță, soția lui Alexandru Vlahuță. Îmi zicea Rica. Ea i-a botezat pe toți frații mei, iar boierul Zamfirescu pe soră-mea, Maria. Trebuia să fim botezați ortodocși – noi eram pe stil vechi – pentru că dacă nu treceai la ei nu te primeau la școli. Doamna Ruxandra m-a învățat să țes, să cos, făcea lecții de gospodărie, de bune maniere, ne învăța și să dansăm”, își amintește Aurica.
Respectul pe care i-l purta soției lui Vlahuță, afecțiunea și legătura specială care s-a creat între aceasta și copila de atunci, au reînviat miraculos în privirea nonagenarei, revărsându-se parcă spre noi cu fiecare bătaie a inimii sale… Nu are nicio fotografie care să povestească despre acei ani, însă sufletul său păstrează neșterse toate tușele prin care doamna Ruxandra l-a desăvârșit. „Era atât de frumoasă casa aceea! De pe terasă și de la ferestre vedeai toată întinderea viilor, până departe, la Gugești… Aveau o mulțime de cărți și mobilă lustruită, sculptată, foarte frumoasă… Doamna Ruxandra avea mare încredere în mine, eram toată ziua acolo. Mi-a zis, «Rica, tu ești așa de harnică!». Cheile de la casa ei erau pe mâna mea… Se gândea la viitorul meu și într-o zi mi-a zis: «E o școală de surori me-dicale la Buzău. Nu vrei să te duci și tu acolo?». A chemat-o și pe mama, i-a spus și ei și apoi m-a dus și m-a înscris. Un an și jumătate am făcut acolo. Apoi…”, povestește.
Din Crimeea, înapoi la Spitalul de război din Cazinoul constănțean
…Apoi a început războiul. Aurica, împreună cu colegele ei de la școala de surori medicale și, după cum spune, „împreună cu șase colonei doctori”, au fost trimiși direct pe linia frontului, „în Odessa, la Crimeea. Parcă trei zile am făcut cu trenul până acolo. Eram peste 20 de surori și șase colonei doctori, printre care Oancea Gafencu, maior Cornățeanu și Coatu, cel din urmă împreună cu nevastă-sa, care era asistentă medicală. Dar n-am rămas mai mult de o zi, că o parte dintre noi nu aveam încă 18 ani și ne-au trimis înapoi, în țară. Ne-au repartizat la Spitalul militar Z.I. 177 din Constanța, care era chiar în Cazino”, istorisește Aurica.
Momentul în care a ajuns acolo i-a scindat simțămintele sufletești în două: pe de o parte s-a lovit brusc de frumusețea impresionantă, nemaivăzută a Cazinoului „care era peste tot numai oglinzi și de unde puteai vedea mereu marea, pe care n-o mai văzusem până atunci vreodată”; iar pe de altă parte, s-a izbit brutal și fără cale de scăpare de sufe-rința omenească în cea mai zguduitoare formă a ei. Pe paturile metalice, înșirate în saloanele care altădată găzduiau recepții fastuoase, zăceau zeci și zeci de răniți. Români, ruși și nemți nu demult dușmani, separați de linia frontului, împărțeau acolo aceeași soartă, camarazi în batalionul suferinzilor… Mirosul greu, de dezinfectant, sânge de om și carne putrezită însoțea dezolant imaginea trupurilor sfârtecate, mutilate, cu membre amputate…
Nopți și zile în șir, din 1941 și până în 1943, Aurica a muncit pe brânci să aline, cu priceperea ei căpătată din mers, suferințe nemaiîntâlnite până atunci. Urletele de durere, duhorile scursurilor rănilor de război, plânsul soldaților sfârtecați de schije și rătăcirile minților lor bântuite pe vecie de camarazi uciși de gloanțe inamice, prăbușiți în tranșee- toate acestea i-au rămas nonagenarei întipărite pentru totdeauna în suflet. „Aduceau la spitalul de la Cazino mulți înecați. Unii erau aduși că înnebuneau. Veneau cu capetele sparte, împușcați, sfârtecați… Åži ce mai de păduchi erau acolo, Doamne… Toți, și ruși, și nemți, și români, toți erau plini de păduchi… Eu participam la operații și prima dată când am asistat la o amputare mi-a venit rău. Atunci nu erau ca acum, instrumente speciale, nici cine știe ce anestezice… Åži era un tânăr soldat întins pe masă la care trebuia să-i taie piciorul. Doctorul mi-a zis «ține de picior». Am ținut. Åži a început să-l taie cu fierăstrăul… Am leșinat. Când mi-am revenit, căzusem cu tot cu piciorul tăiat peste mine”, spune Aurica.
Vizite regale din Spitalul de război
Nonagenara din Dragosloveni a păstrat cu sfințenie fotografiile din care, în mijlocul colegelor ei de spital, zâmbește cu noblețe Regina Mamă Elena. „Era o femeie demnă, foarte frumoasă și pe parcursul anilor cât am lucrat la acel spital a venit mereu să viziteze bolnavii. Vorbea atât de frumos. Toți bolnavii se bucurau când venea. Aducea mâncare pentru ei și ce le mai trebuia… Åži pe Regele Mihai l-am întâlnit acolo. Åži el venea foarte des, și era așa de tânăr! Eram cam de-o vârstă… Era înalt, drept, avea uniforma aceea impunătoare! Îmi aduc aminte că de câte ori venea, noi, surorile, și celelalte cadre medicale ne așezam în rând, pe scări și el când trecea, dădea mâna cu toți. Apoi se ducea la bolnavi și dădea mâna cu ei, le vorbea, îi încuraja… Aducea de fiecare dată bomboane pe niște farfurii rotunde, Columbia scria pe ele. Cu Regele nu am fotografii, dar mereu am vrut să-l întâlnesc să-i arat poza cu mama lui, poate vrea să o aibă el. Să știți că aveau mare grijă de popor, de bolnavi, chiar dacă erau Rege și Regină vorbeau frumos cu toată lumea”, a povestit Aurica.
După război, viața a mers mai departe
Chiar dacă războiul s-a terminat, până prin 1947 Aurica a rămas să lucreze mai departe ca soră medicală în Spitalul Regional din Constanța. Apoi s-a mutat la dispensarul din Dumbrăveni, iar în anul următor s-a căsătorit cu Anghel. Că i-a plăcut de el, chiar dacă pețitoarea a venit la ea pe negândite. „Eu eram la o nuntă și a venit o femeie din sat la mine să-mi zică dacă nu vreau să mă mărit, că știe ea un băiat bun. Ei, și a venit de l-am văzut. Ce să zic, era frumos, așa că l-am luat. De Sfântul Nicolae, în 1948 ne-am căsătorit”, râde, nostalgic, Aurica. La început au stat la socrii, la Dragosloveni dar, pentru că „n-a fost prea bine, ne-am dat deoparte. Ne-am făcut casă pe Baltă”, zice. N-a fost deloc ușor să o ridice, pentru că pentru această primă casă a lor, au trebuit să facă, cu propriile mâini, 32 de mii de cărămizi. Opt copii au avut împreună, și pentru ei au făcut imposibilul ca să depășească – și chiar au depășit – toate greutățile vieții… „Au fost timpuri grele și când era război, dar după aia parcă au fost și mai grele… Dar nimic nu a fost mai greu decât când ne-a murit un băiat la numai șase ani. A făcut scarlatină”, spune nonagenara. Chiar dacă au trecut zeci de ani de atunci, rana din sufletul său de mamă încă sângerează… „Doamne, ce ger, ce înmormântare grea… Când să-l bage în groapă mi-a venit rău… O singură dată l-am visat. Dar atunci, după înmormântare, noaptea, am zărit o umbră în cameră, și am auzit clar, pași pe lăvicer… Am auzit clar pașii și eu, dar și soțul și băiatul cel mare. A doua zi m-am dus de i-am zis părintelui să dezgroape băiatul, că-i viu… „, povestește, cu sufletul încă lăcrimând…
Åžase nunți, 18 nepoți, 6 strănepoți
Acum, Aurica împreună cu soțul ei și familia unuia dintre fii locuiesc în cea de a doua casă pe care au construit-o. Cealaltă au dăruit-o unei fiice care, însă, „a vândut-o și a plecat”. Cei doi nonagenari trăiesc din pensii, a ei de 400 de lei plus încă 300 ca veteran de război, iar a lui tot de 400 de lei. Banii, atâția câți sunt, îi dau pe alimente și medicamente și spun că așa cum pot se descurcă, „doar am trăit vremuri și mai grele”. „El (soțul -n.r.) a fost tot sanitar, făcea naveta la Gologanu cu motocicleta Carpați, cum era pe atunci, apoi cu Mobra. După aia s-a mutat la Spital la Dumbrăveni unde a avut gestiune, și după aia a lucrat în tâmplărie. Åžase nunți am făcut pentru copii. Nunta se făcea în bătătură pe vremea comunismului, că altfel trebuia să declari de unde ai carnea, băutura, tot. Åži botezuri câte am făcut, și ce să zic, a fost greu. Am pus și vie, pe care ne-a luat-o colectivul, și nici până în ziua de azi n-am primit înapoi tot. Un timp am avut și magazin aici lângă casă. Am lucrat un timp și la Banca de credit, ca și casieră… Am făcut ce-am putut și noi, să ne vedem copiii mari și la casele lor… Åži avem acum 18 nepoți și șase strănepoți. Asta-i averea noastră. Să-i ție Dumnezeu pe toți sănătoși”, spune Aurica.
Viața adunată într-o pungă…
Pe negândite. Așa au trecut cele câteva ore pe care le-am petrecut acasă la nonagenara fostă soră medicală de război, Aurica. Amintirile cartonate care ne-au tăiat, rând pe rând, răsuflarea și care acum zăceau, risipite, pe masă și pe canapea, luau din nou drumul pungii șifonate din care au fost readuse la lumină. Erau puse înapoi de aceleași degete tremurânde, deformate de artrită, ale Auricăi, care le-au scos de acolo… Aceleași degete care, cu zeci de ani în urmă, au țesut covoare îndrumate de Ruxandra Vlahuță, au spălat și cusut răni, au făcut injecții și au pansat răniții de război ai spitalului din Cazino, au pipăit învelișul bomboanelor oferite, pe farfuria inscripționată „Columbia”, de Regele Mihai, și care au dichisit uniforma cu care s-a pozat alături de Regina Mamă Elena…
Aceleași degete adunau, aproape cu pioșenie, fărâmele de viață imortalizate, pentru posteritate, de cine știe cine… Fărâme acum cu valoare de document, închise într-o pungă uitată-ntr-un sertar, din care i-a fost construită nonagenarei din Dragosloveni, întreaga viață. O viață în care palpită, cu speranță, o singură dorință: „Să mă întâlnesc din nou cu Regele Mihai și să-i dăru-iesc poza pe care am făcut-o împreună cu mama lui. Că poate ar vrea s-o aibă…”.
