Zilele trecute discutam cu un coleg despre copii. Din vorbă-n vorbă, îmi spune că băiatul lui are permis. „Cum adică?”, întreb uimită. „Da’ câți ani are?”. „18 ani jumate”, îmi răspunde. Aoleu… Åži parcă mai ieri îl lua de la Åžcoala 3 și era prin clasa a V-a… Când au trecut anii?
De multe ori îmi doresc să treacă timpul mai repede, să crească mari copiii mei, să ajung să mă înțeleg cu ei, să scap definitiv de pamperși, de biberoane, de lapte praf, de lacrimi și țipete din nimic, dar… trece timpul și fără să ne dorim noi.
E foarte greu să crești doi copii mici, cu o diferență mică de vârstă între ei. Când nu are unul toane, are celălalt, iar de multe ori au amândoi odată. Nu înțeleg ce sunt banii așa că au impresia că dacă intri în magazin poți să iei orice și să pleci. Pun tot felul de obiecte în coșul de cumpărături și se supără tare când eu le pun la loc. Le explic, dar sunt prea mici pentru a înțelege și își umplu fețișoarele frumoase de lacrimi.
Săptămâna aceasta, înainte să plec la Buzău, știam că o să plângă fetița, pentru că nu mai păstram rutina de a ne trezi împreună, de a mânca toți lapte cu cereale, de a ne juca, de a ieși afară, de a o săruta înainte să adoarmă după prânz. I-am spus cu o seară înainte că o să plec la școală și mi-a zis că trebuie să meargă și copiii mei cu mine. I-am spus că nu se poate, că acolo nu au voie copiii mici, iar ea plângând mi-a zis: „Atunci, du-te la glădinița de mame că acolo te plimește cu noi, nu tlebuie să pleci nicăieli fălă copiii tăi”. Am înghițit în sec și am rugat-o să-mi spună ce să-i aduc, numai să nu mai plângă. Doar că ea nu vroia nimic, nici colier „stlălucitol”, nici „coloniță”, nici „lochiță de plințesă și de legină” cum vrea de obicei, ci să stau acasă sau să-i iau și pe copiii mei cu mine.
Când sunt mici se îmbolnăvesc mai ușor, iar fetița neînțelegând că de fiecare dată când tușește sau strănută trebuie să pună mâna la guriță, trebuie să se spele pe mâini, îi dă tot și băiețelului. Åži așa, am doi bolnăviori, iar băiețelul mai și refuză siropuri, pastile și altele asemenea. De injecții nu mai vorbesc…Åži nici de faptul că băiețelul nu a trecut de etapa când bagă cam tot în gură, de la mașinuțe la bețe.
Îmi doresc foarte mult să treacă timpul pentru a ajunge să mă înțeleg cu ei, dar de cele mai multe ori uit că în vreme ce ei cresc, noi îmbătrânim. Uit că dacă acum nu vor să se despartă nici pentru o clipă de mine, peste câțiva ani vom duce noi dorul lor, căci vor vrea să-și petreacă timpul în grupul de prieteni.
Povara prezentului mi s-a părut dintr-o dată mai ușoară decât cea a viitorului, când mama și tata nu vor mai fi cele mai importante persoane din viața lor, când mama și tata nu vor mai fi tineri, când mama și tata vor fi… bunica și bunicul.
