Într-o duminică, ne întorceam de la țară la Focșani. Pe drum, în satul unde stă soacra mea, ne-am intersectat cu un cortegiu funerar. „Ästa e un băiat care a murit în Italia”, ține să ne explice mama soacră. Înainte să apuc să zic ceva, fetița întreabă. „Ce fac noamenii ăștia?”. „Duc mortuâ la cimitir”, vine prompt răspunsul, în timp ce eu făceam semne disperate, de pe scaunul din față al mașinii, încercând să opresc această conversație. „Mama, ce e moltuâ ?”, întreabă fetița.
Am tăcut, încercând să găsesc un răspuns potrivit pentru un copil de trei ani și jumătate. „Mortuâ înseamnă că nu mai vede, nu mai merge, nu mai aude, nu mai face nimic”, răspunde grăbită soacra mea. Fetița, puțin obosită căci se apropia ora „somnului mic”, a început să plângă și să întrebe: „Mama, de ce nu mai vede omul ăla, de ce nu mai melge, de ce nu mai aude, de ce nu mai face nimic ?”
Vroiam să-i răspund ceva repede, dar ce? Ce?
Ce e mortul? De ce nu vede, nu merge, nu aude, nu face nimic?
I-am spus că toți oamenii mor când sunt bătrâni, foarte bătrâni, apoi se transformă în statui și se duc în țara statuilor, care este sub pământ. „Dal a zis că e băiat!”, exclamă fetița și plânge mai departe.
Așa e, a zis că e băiat. „Unii oameni….. mor….. și când sunt foarte, foarte bolnavi „, i-am spus. A plâns până acasă. Åi a continuat să mă întrebe a doua zi „ce e moltuâ”, clar nemulțumită de răspunsul cu statuia.
La câteva zile distanță, când credeam că a uitat, o aud: „Mama, tu când ai fost bătlână ai mulit? Åi tati a mulit?”
De multe ori îmi pune întrebări cu care mă surprinde total. „Mama, dar eu n-am murit, nici tati. Hai să-ți explic. Oamenii când se nasc sunt foarte, foarte mici, apoi cresc ca frățiorul tău, apoi ca tine, apoi cum sunt copiii care merg la școală, apoi ca mama și ca tata, apoi ca mamaia și ca tataia, apoi ca bunica cea bătrână, iar apoi când sunt și mai bătrâni mor. Așa e bine să fie, așa e normal. Unii oameni mor mai devreme, atunci când sunt foarte, foarte bolnavi, dar asta se întâmplă foarte, foarte rar, pentru că atunci când sunt bolnavi oamenii merg la doctor și se fac bine. Mama și tata nu sunt bolnavi și nici nu mor, să nu-ți fie frică.” A ascultat atentă tot ce i-am spus, apoi s-a luminat la față și mi-a spus veselă. „Stiu! Åi după ce bagă statuile în pământ, ele se tlansfolmă în copaci, în plante, în floli….”. „Da, așa este”, i-am spus și am luat-o în brațe.