Sunt bătrâni, sunt imobilizați la pat, dar nu primesc indemnizație de handicap pe motiv că bolile lor, fiindcă au fost căpătate la vârsta senectuții, nu mai fac parte dintre cele care să le dea dreptul la așa ceva. Cei care nu au lângă ei familia nu pot spera decât la mila vecinilor cu suflet sau, dacă sunt foarte norocoși, la un loc în căminele și așa supraaglomerate. De partea cealaltă, vârstnici singuri, loviți de boală, care au totuși norocul de a fi încadrați în grad de handicap, umplu rubricile de Mica Publicitate ale ziarelor în speranța că vor găsi pe cineva care, contra 500 lei lunar (la „negru”) să le fie sprijin zi și noapte. Asistenți personali din afara familiilor bătrânilor bolnavi sunt aproape imposibil de găsit și, cu toate că legislația prevede școlirea asistenților personali profesioniști care să ofere servicii tocmai oamenilor care nu mai au pe nimeni, acest lucru a rămas doar pe hârtie… Drama acestor bătrâni este cu atât mai cumplită cu cât în județul nostru nu mai există niciun ONG care să le ofere servicii.
Nu pot merge, nu se pot hrăni, nu se pot spăla, nu-și pot asigura nevoile de zi cu zi. Nu au bani sau dacă totuși primesc pensii, acestea sunt absolut insuficiente pentru tot ce presupune supraviețuirea unui om în condiția lor. Sunt oamenii care, tocmai pentru că au fost loviți de boli invalidante la vârsta senectuții… nu au dreptul la indemnizație de han-dicap.
Sute de bătrâni din Vrancea se află în această situație disperată. Ei nu beneficiază de indemnizație pentru că afecțiunile lor, care le-au mutat existențele la pat sau în fotolii rulante, nu se încadrează în criteriile me-dicale prevăzute de lege, necesare eliberării unui certificat de handicap. „Anul trecut am avut 332 de cazuri de persoane cu vârsta peste 65 de ani care s-au adresat nouă în vederea încadrării în grad de handicap, dar au primit decizie de neîncadrare pentru că pur și simplu bolile lor nu fac parte dintre cele prevăzute de lege. Foarte multe persoane în vârstă, dar și aparținători ne apelează în speranța că vor găsi asistenți personali pentru bătrânii lor. Unii înțeleg că bolile respective nu se încadrează în criterii, alții nu, și se revoltă. Vin și întreabă cum de o persoană care se deplasează poate fi încadrată în grad, și bătrânul lor care este imobilizat la pat nu. Le explicăm că aceasta este legea, am făcut și pro-puneri la forurile superioare pentru introducerea afecțiunilor respective în lege, dar mai mult decât să respectăm legea nu avem ce face”, a declarat Iulian Bulat, directorul Direcției pentru Protecția Persoanelor Adulte cu Handicap (DPPAH) Vrancea.
Potrivit acestuia, principalele boli care apar cu debut tardiv și nu se încadrează în criteriile prevăzute de lege sunt accidentele vasculare cerebrale. „Cele mai frecvente și mai grave sunt efecțiunile locomotorii cauzate de accidentele vasculare cerebrale cu sechele hemiparetice. Acești oameni ajung să fie imobilizați la pat. Frecvente mai sunt și sechelele de fracturi tardive, vicios consolidate, iar cei care suferă de așa ceva rămân, de asemenea, imobilizați, alții se deplasează foarte greu cu cadrul de mers sau în cârje”, a subliniat Iulian Bulat.
Alte afecțiuni grave, care nu dau însă dreptul bătrânilor la încadrarea în grad de handicap, sunt cele neuropsihice. Este vorba de tulburările de gândire și afective cu debut tardiv și demențele mixte. În aceeași situație se află vârstnicii care suferă de boli hepatice, pulmonare și cardiace, care le-au intrat în trup la bătrânețe. Iar în cazul seniorilor diabetici, dacă nu au complicații grave din pricina acestei afecțiuni, cum ar fi membre amputate sau orbire, nu pot spera la vreo indemnizație de handicap. „Alte afecțiuni neîncadrabile sunt cele oftalmologice, mai exact cele cauzate de cataractă, cu indicație operatorie. Din cauza cataractei omul nu mai vede, dar dacă medicul spune că poate fi operat nu îl putem încadra în grad. Åži aici intervin alte probleme, operațiile costă, sunt vârstnici care spun că nu au bani să se opereze și nici nu are cine să-i ajute, însă noi nu putem decât să respectăm legislația”, a explicat Iulian Bulat.
Din 900 lei și-ar putea plăti un însoțitor
Bătrânii cu afecțiunile amintite mai sus sunt, efectiv, în situații disperate, cei mai năpăstuiți fiind aceia care nu mai au pe nimeni pe lume. Cu pensii prea mici sau fără niciun fel de pensie, ei beneficiază în cel mai fericit caz de vreun amărât ajutor social, ce rareori depășește 100 de lei.
Ajunși efectiv la mila vecinilor, ei trăiesc adevărate drame. Cum în județul nostru nu mai sunt ONG-uri care să le asi-gure, prin voluntari sau personal specializat, cât de cât un ajutor și servicii de strictă necesitate, cum căminele statului sunt ocupate la capacitate maximă și listele de așteptare pentru acestea se îngroașă de la o zi la alta, și cum un loc în azilurile particulare de prin țară presupune contribuții bănești foarte mari, acești bătrâni discriminați de lege numai pentru că s-au îmbolnăvit prea târziu, ajung să-și roage moartea.
Încadrea în gradul grav de handicap le-ar aduce aproximativ 900 de lei lunar, 297 însemnând indemnizația care li s-ar cuveni lor personal, iar restul de 500 lei, banii pe care i-ar putea plăti cuiva care să le poarte de grijă. Asta dacă au noroc, pentru că în zilele noastre, nici rugați cu bani nu se găsesc oameni care să își asume o asemenea muncă.
„Nici dacă plătesc nu găsesc un îngrijitor”
O altă categorie de vârstnici sunt cei care au avut bafta de a dobândi statutul de persoană cu handicap grav, dar care stau cu banii la purtător, chinuindu-se singuri, fiindcă nu au cui să-i dea să îi îngrijească. Din timp în timp, ei trimit anunțuri la ziare prin care își încearcă norocul de a găsi un om care să își asume responsabilitatea de însoțitor, cu tot ce decurge din asta.
O astfel de persoană este o femeie de 61 de ani, dintr-un sat al Vrancei, care și-a fracturat coloana în urmă cu 12 ani, când a căzut din căruță. Ea este imobilizată la pat, ai săi s-au îngrijit să-i asigure confortul necesar, i-au făcut rost de un pat special însă, fiindcă sunt plecați să-și câștige pâinea cea de toate zilele, nu îi pot oferi și îngrijirile zilnice. „Sunt încadrată în gradul grav de handicap și ofer 500 de lei ca salariu însoțitorului, masă și cazare. Asta e problema, că îmi trebuie cineva care să vrea să stea permanent cu mine, pentru că nu mă pot servi și îngriji deloc, chiar dacă mănânc cu mâna mea. Poate o dată pe lună să îi dau liber un sfârșit de săptămână, dar mai mult nu. Am mai avut persoane care au rămas câte o lună, câte două luni și au plecat… Acum caut din nou, de aceea am dat anunț la ziar”, a spus femeia.
O altă persoană, de 64 de ani, ce locuiește într-o comună din vecinătatea Focșaniului, se află la rândul său într-o situație disperată. „Dau 600 de lei cui ar vrea să fie însoțitor. Sunt în gradul grav, nu mă deplasez, stau în căruț rulant. Trebuie să găsesc o persoană care să locuiască aici cu mine, să nu aibă obligații, pentru că pe perioada cât ar pleca, nu are cine să o înlocuiască și eu ce mă fac atunci… Aici la noi în comună sunt mulți care au nevoie de însoțitor și tot așa, nu găsesc”, a explicat femeia.
Persoanele cu care am discutat și care au spus că vor să găsească un însoțitor nu au dorit să-și spună numele. Unii, pentru că s-au lovit de problema imposibilității angajării cu carte de muncă a celor care ar fi putut să le devină asistenți personali. „În ziua de azi, oamenii cât de cât de încredere vor și carte de muncă, și îi înțeleg. Vor să ia și ei o pensie la bătrânețe. Eu, dacă primesc 500 de lei de la Stat ca să plătesc însoțitor, cum să angajez cu carte de muncă? Că trebuie plătite impozite, taxe și omului nu-i mai rămân decât vreo 300 de lei. Cine vine să îngrijească un bolnav cu banii ăștia?”, a explicat un bărbat care, în urma unui accident cerebral, a rămas semiparalizat și de abia poate face câte doi, trei pași, sprijinit de un cadru de mers.
Protejați de legi „extraterestre”, ignorați în realitate
Problema bătrânilor prea bolnavi ca să se mai descurce singuri este una extrem de reală și de gravă, dar ascunsă bine sub indiferența societății. De regulă, nenorocirea acestor oameni nu mișcă decât acele suflete care s-au aflat ori s-au confruntat cu astfel de situații. În scripte însă, stăm bine! Bătrânii au de partea lor legi peste legi, care le conferă cele mai minunate drepturi și facilități. Legi inaplicabile însă la noi, dar cu prevederi posibile doar în alte societăți.
De dreptul la un asistent personal, ba chiar la un asistent personal profesionist pentru bolnavii care nu mai au pe nimeni, și care nu se aplică în realitate, în cazul bătrânilor, a auzit toată lumea. Dar fiți atenți ce prevede Legea nr.17/2000, actualizată, privind asistența socială a persoanelor vârstnice! „Pentru asigurarea îngrijirii la domiciliu a persoanei vârstnice aflate în situația de dependență sociomedicală, consiliile locale pot angaja personal de îngrijire prin plata cu ora, fracțiuni de normă sau normă întreagă, în funcție de perioada de îngrijire necesară a se acorda”, zice respectiva lege.
În condițiile în care primăriile nu au bani nici pentru salariații proprii, este lesne de imaginat cât de repede se vor grăbi să respecte această prevedere! Mai departe, același act normativ spune că „soțul și rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă pot beneficia de program lunar redus de lucru, de o jumătate de normă, cu suportarea drepturilor salariale pentru cealaltă jumătate de normă din bugetul local, corespunzător salariului brut lunar al asistentului social debutant cu pregătire medie. Timpul cât soțul și rudele au fost încadrate în aceste condiții se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu normă întreagă”!!! Dar ați auzit vreodată că cineva, în societatea românească, beneficiază de așa ceva?!
