A fost pasionată de inginerie și ar fi vrut să facă o carieră în proiectare. În 1982, după absolvirea Universității Politehnice București, a fost inginer mecano-chimic, iar după Decembrie 1989 a devenit casieră, apoi laborant. În anii 2000 a intrat în învățământ și a ales Informatica, la îndemnul profesorului de istorie Mihai Adafini. În prezent, Maricica Apreutesei este profesoară de informatică în cadrul Liceului Teoretic „Ioan Slavici” din Panciu, acolo unde mai îndeplinește funcția de consilier educativ și îi îndrumă, ca dirigintă, pe elevii din clasa a V-a.
Reporter: În ce an ați intrat în învățământ?
Maricica Apreutesei: Nu la prima tinerețe. Eu am terminat în anul 1982 Politehnica bucureșteană și, până la Revoluție, am lucrat ca inginer de utilaj chimic. Abia prin 2000 am intrat în învățământ și am făcut reconversie profesională la Universitatea București, trecând de la chimie la informatică. Sunt, deci, un profesor „tânăr”.
Rep: Cine sau ce v-a determinat să alegeți această meserie?
M. Apreutesei: Sincer, în tinerețe nu mi-am dorit să fiu profesor. Mi-a plăcut ingineria. Voiam să fac proiectare, dar Revoluția din 1989 a adus căderea industriei românești și am făcut pasul către învățământ. Informatica am ales-o la sugestia unui om pe care-l apreciez foarte mult, profesorul Mihai Adafini.
Rep: Cum a fost primul an petrecut la catedră?
M. Apreutesei: Greu. Orice început este greu. Chiar dacă nu eram prea tânără ca să mă sperii ușor, munca la catedră s-a dovedit a fi dificilă și epuizantă. Trebuie să iubești foarte mult copiii, să-i înțelegi, să te apropii de ei și să le devii părinte. Abia atunci te poți numi dascăl.
Rep: Cum era eleva Maricica Apreutesei? Se regăsește în elevii de astăzi?
M. Apreutesei: În gimnaziu am fost o școlăriță de nota 10, în liceu o năzdrăvană de fată. Învățam, eram bursieră, dar mă țineam și de șotii. Elevilor mei le povestesc adesea ce trăznăi făceam și cum mă pedepseau profesorii, sărăcuții de ei, că zile negre le-am mai făcut! Așa că mă regăsesc 100% în elevii de astăzi, cu bune și cu rele. Nu sunt adepta teoriei că noi, generația de ieri, eram mai buni, iar ei… nu! Doar că au trecut anii și noi am uitat! Ceva totuși s-a schimbat: proporția dintre cei care munceau și cei care nu prea erau prieteni cu cartea.
Rep: Care a fost traseul dumneavoastră profesional?
M. Apreutesei: Unul sinuos. Am început în 1982 ca inginer mecano-chimic la Focșani, apoi pe rând, laborant, casier și profesor la Åžcoala Generală Panciu, iar din 2001 profesor de informatică la Liceul Teoretic „Ioan Slavici” Panciu.
Rep: De ce profesoară de informatică?
M. Apreutesei: În anii 2000 nu prea erau în șco-lile vrâncene profesori de informatică și cum eu atunci mă îndreptam spre o carieră didactică, a fost firesc să profit de această oportunitate. Aveam, totuși, studii tehnice și mi s-a părut normal să merg spre științele exacte.
Rep: Ce le spuneți „bobocilor” la prima întâlnire? Dar absolvenților?
M. Apreutesei: Prima întâlnire cu bobocii este foarte emoționantă pentru mine. Dar trec mai ușor peste ea. Facem cunoștință, glumim, ne facem planuri. Despărțirea de absolvenți este însă grea, foarte grea. Trebuie să recunosc deschis că mereu plâng. Se rupe ceva din mine și, credeți-mă, nu spun vorbe mari. În patru ani te legi de o promoție ca de propriii tăi copii. Åžtii că trebuie să-și ia zborul, dar gândul că pleacă te macină. Ce le spun în aceste momente? Că viața e grea, lumea este rea, dar dacă vor lupta, vor reuși. Le cer să rămână mereu verticali și să nu uite de unde au plecat.
Rep: Cum reușiți să vă apropiați de elevi?
M. Apreutesei: Armele mele secrete sunt sinceritatea și onestitatea. Nu-mi este rușine să recunosc dacă greșesc, nu susțin că adevărurile mele sunt general valabile și îi ascult atunci când știu să-și argumenteze opiniile. Îi fac să înțeleagă că un profesor nu este Dumnezeu, ci un om care muncește, iubește, iartă și mai ales, trăiește prin elevii lui.
Rep: Å¢ineți legătura cu foștii elevi? Vă mai întâlniți cu ei?
M. Apreutesei: Bineînțeles. Suntem prieteni pe rețelele de socializare și discut adesea cu ei. Mă sună, îi sun, iar când ei revin acasă, mă caută la liceu. Chiar zilele trecute am fost vizitată de un fost elev. A absolvit liceul acum cinci ani, era pentru două săptămâni în țară, în concediu, și a venit cu un buchet de flori la mine. L-am strâns în brațe și am lăcrimat. Dacă un elev nu uită de unde a plecat, dacă își amintește cu drag de dascălul lui, înseamnă că munca noastră a dat roade. Nu există răsplată mai mare.
Rep: Ce vă motivează în activitatea de la catedră?
M. Apreutesei: Mi-e teamă să nu credeți că vreau să spun vorbe mari, dar nu-mi stă-n fire. Este clar că nu salariul mă motivează, ci copiii. Vedeți, deși lucrez mai mult cu liceeni, le spun tot copii. Mi-s dragi, de aceea. Chiar dacă am probleme și plec abătută la liceu, când intru la oră uit totul. Tinerețea și energia lor mă contaminează.
Rep: Care credeți că este cel mai frumos moment din viața unui profesor? Dar cel mai greu?
M. Apreutesei: Greu de ierarhizat momentele frumoase, pentru că sunt numeroase. Poate că momentul în care elevul tău ia locul I pe țară la un concurs și vine la tine să te îmbrățișeze ca pe propria lui mamă. Sau momentul în care își ia diploma de licență și-ți transmite simplu „Vă mulțumesc doamnă că și datorită dumneavoastră, astăzi, sunt un om împlinit”… Momentele grele din viața de profesor? Aici este simplu: despărțirile.
Rep: Cum vă spun elevii și de ce?
M. Apreutesei: Îmi spun „Åžefa”. Nu am fost niciodată șefă, dar știu de unde mi se trage. Cred că acum vreo șapte ani a început povestea. Aveam o promoție nebunatică foc. Greșeau și, când îi certam, nu spuneau decât „Da, șefa!”. Au priceput ei că, dacă ești vinovat, nu mai comentezi… Åži așa am rămas: „Åžefa”!
Rep: Cât de severă sunteți cu elevii?
M. Apreutesei: Cu cei de la clasele de matema-tică-informatică sunt mai dură. Ei trebuie să învețe temeinic și informatica nu este ușoară. Dar, după ce mă cunosc mai bine, spun că nu pot fi supărați nici atunci când iau o notă mică, pentru că sunt corectă în notare și nu etichetez elevii. Chiar dacă ieri ai luat un trei, astăzi poți lua zece, dacă ai știut. Pentru cei care fac doar Tehnologia Informației, lucrurile sunt mult mai simple. Nu pun note mici, îi determin să refacă lucrările practice până sunt corecte. Principiul de lucru, de aici, este „Cine poate, face mai mult și bine, cine nu, mai puțin, dar tot bine”!
Rep: Cum vă petreceți timpul liber? Ce pasiuni aveți?
M. Apreutesei: Nu prea am timp liber. Am mulți elevi, liceeni și gimnaziști, care dezvoltă proiecte pentru concursuri. Sunt dirigintă la clasa a V-a, iar aici lucrez cu „piticii” mei la un proiect european. Acasă, tot în fața calculatorului, stau și lucrez la alte proiecte pentru că sunt și consilier educativ în liceu.
Rep: Dacă ați mai putea alege o dată, ați opta tot pentru învățământ? De ce?
M. Apreutesei: Dacă aș fi la început de carieră, nu aș opta pentru o meserie atât de epuizantă și de prost plătită. Eu nu pot să pun catalogul în raft când sună de ieșire și să plec acasă. Eu nu pot merge la oră nepregătită și să dictez elevilor lecția, citind din manual. Ori fac o treabă bună, ori nu o mai fac.
Rep: Un bun cadru didactic trebuie să fie….?
M. Apreutesei: OM. Când lucrezi cu un elev, gândește-te că este copilul tău.
Rep: Având în vedere experiența dumneavoastră, care este cel mai bun sfat pe care l-ați oferi tinerilor aspiranți la cariera de profesor?
M. Apreutesei: Să se gândească bine înainte de a face acest pas. Trebuie să fie foarte pasionat ca să poată face carieră în învățământ, adică multă muncă pe bani puțini.
