Maria Bobîrnac este avocată în Baroul Vrancea de mai bine de trei decenii. A terminat Facultatea de Filologie, dar la îndemnul unei profesoare a ales Dreptul, pe care l-a absolvit cu Diplomă de merit cu media 10. Deși i s-a propus să treacă în tagma judecătorilor, a refuzat pentru a avea libertate de expresie. Se mândrește cu faptul că în viață nu a făcut compromisuri, iubește natura și detestă lipsa bunului simț. Îndrumă tinerii către seriozitate, studiu, muncă și să nu se lase copleșiți de lăcomie.
Reporter: De când sunteți avocat?
Avocat: Sunt avocat în Baroul Vrancea de la 1 septembrie 1982. Am 31 de ani de avocatură.
Rep: Unde ați terminat studiile?
Av: Am absolvit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” , din Iași, Facultatea de Drept. Am terminat șef de promoție pe țară, cu media generală 10. După ce în primul an de facultate am obținut media zece, nu am vrut să stric toată această muncă și m-am străduit ca pe tot parcursul facultății să obțin note maxime. Vreau să mai spun că înainte de a mă înscrie la Drept, aveam deja absolvită facultatea de Filologie la București unde i-am avut profesori pe Zoe Dumitrescu Bușulenga și Leon Levițchi.
Rep: De ce ați ales Dreptul în defavoarea Filologiei?
Av: Am terminat clasele I-XI la Tecuci, eu fiind originară din acest oraș. Am intrat apoi la facultate la București, la Filologie și după absolvire am nimerit ca profesoară, la o școală din Capitală. Un an am stat acolo. Nu mi-a plăcut deloc pentru că circumstanțele erau de așa natură. Poate dacă aș fi fost obedientă și aș fi făcut pe gustul soției directorului, toate ar fi fost bune. Eram revoltată împotriva lui Dumnezeu. Mă întrebam de ce tocmai eu să nimeresc într-un asemenea loc. Am lăsat meseria de profesor și totul a fost spre binele meu. Am ajuns apoi la o întreprindere de construcții unde școlarizam fierari betoniști. Eram debusolată. În 1978 am dat la Drept, am intrat cu nota 9.80.
Rep: Cine v-a îndreptat către facultatea de Drept?
Av: Eram la o instruire la Iași și o profesoară mi-a zis că ar fi bine să merg la Facultatea de Drept. Era în aprilie 1978. Am învățat în lunile mai și iunie, și apoi am mers la examen. Am reușit! Dumnezeu m-a înzestrat cu o memorie fantastică. Îmi amintesc că în liceu am fost la o olimpiadă unde am avut ca temă de dezbatere, «Natura și dragostea în opera lui Sadoveanu». Am redat un citat atât de lung încât la premiere m-au luat deoparte să verifice dacă știu pe dinafară acel citat și mi-au lăsat premiul.
Rep: Unde ați fost repartizată după ce ați terminat facultatea?
Av: Repartiția era guvernamentală. Am venit la Focșani ca să fiu mai aproape de mama. Îmi zicea mereu să nu mă duc departe. Am avut îndrumător pe avocata Adriana Vasîi. Am învățat și m-am descurcat singură. Am fost bine primită de colegi. La vremea respectivă eram vreo 14. Îmi amintesc că ne întâlneam sâmbăta la un fel de simpozioane profesionale, unde ne expuneam opiniile. Din 1989 încoace nu s-au mai făcut și erau foarte utile și plăcute.
Rep: Ați preferat Dreptul penal sau civil?
Av: Civilul mi-a plăcut mai mult. Eram în stare să intru și fără bani numai să văd despre ce speță e vorba. Åži cu cât era mai dificilă și încâlcită, cu atât îmi plăcea mai mult.
Rep: Ați cochetat și cu alte profesii juridice?
Av: La vremea respectivă, ministru al Justiției era Maria Bobu. M-a chemat pe la București, tot insista să trec judecător. Căuta persoane studioase. Mă știa pentru că pe vremea aceea definitivatul se dădea la Ministerul Justiției. Mi-ar fi plăcut să fiu judecător, dar firea mea, structura mea, e să fiu un om liber, să fac lucrurile așa cum vreau. Ministrul a insistat, dar eu nu am acceptat. S-a supărat, dar eu am vrut să am libertatea de expresie.
Rep: Care este speța care v-a impresionat cel mai mult în timpul celor 31 de ani de avocatură?
Av: Îmi amintesc de un caz. O fetiță de 12 ani, cu doi frățiori mai mici de mână au apărut în fața mea. Vreau să menționez că ieșeam dintr-o sală de judecată din Tribunalul vechi, niciodată nu mi-a plăcut statul pe hol, parcă la agățat clienți. Eram în trecere de la o sală la alta când copiii au venit direct la mine. Mi-au spus că tatăl lor este mort, mama lor este în pușcărie pentru că a omorât-o pe bunica lor și bărbatul cu care mama lor a trăit, respectiv concubinul, i-a dat pe drumuri. Casa era a bunicii, dar mama o determinase să îi facă act concubinului și omul i-a scos pe copii afară atunci când mama și bunica nu mai erau. Am desființat actul, mama nu a mai avut drept la succesiune pentru că își omorâse părintele și copiilor li s-a desemnat curator. Sigur că m-au mai căutat de atunci, și după ce au crescut. Lumina din ochii lor mi-a fost cea mai grozavă plată.
Rep: Ce ne puteți spune despre copilăria dumneavoastră?
Av: M-am născut pe un viscol cumplit, pe 22 februarie, în Tecuci. Moașa i-a zis mamei că «o să fie viforoasă tare fata asta ». La botez, care a fost peste o lună, chiar înainte de Buna Vestire, la fel a fost. Mama mea mi-a povestit că zăpada era așa de mare și era o vreme ca în poveștile cu frații Grimm.
Rep: Ați avut o copilărie frumoasă?
Av: Am avut o copilărie fericită. Nu îndestulată, dar fericită. Îmi amintesc că în spatele casei de la Tecuci era o pepinieră. Erau tufani și îmi plăcea mirosul acela de reavăn, de proaspăt. Aruncam încălțările și îmi plăcea să alerg cu tălpile goale prin iarba udă. Mama mea era ardeleancă refugiată, în 1940 când a fost cedat Ardealul. S-a angajat la București și l-a cunoscut pe tata. S-au căsătorit. Apoi a venit foametea și s-au mutat la Timișoara. Când ar fi trebuit să își ia casă acolo, a venit stabilizarea monetară și banii pe care îi aveau s-au transformat în niște bilete fără valoare. Aveau la vremea respectivă trei copii, eu cea mai mare și doi gemeni. Înaintea mea au mai avut trei copii care au murit. S-au întors la Tecuci și au făcut casă din nou. Îmi amintesc cu drag și de bunicii mei. Pe bunicul din partea tatei abia l-a cunoscut tatăl meu, întrucât a murit în teribilele lupte de la Mărășești. A rămas un nume , «Panaite Gheorghe» săpat pe o piatră rece din Mausoleul Mărășești. Pe bunica mi-o amintesc strângătoare ca o furnicuță, întotdeauna în bluză gen ie, de un alb imaculat, în fustă lungă neagră cu floricele. Mi-e tare dor de ea! Bunicii din partea mamei în inima munților la Obcina, pe Valea Bîrgăului, la câțiva kilometri de Pasul Tihuța. Fiind departe, mergeam mai rar la ei. O lacrimă și pentru ei!
Rep: O amintire deosebită din copilăria dumneavoastră?
Av: Părinții noștri au muncit enorm pentru noi, aveau o situație modestă. Îmi amintesc că aveam șapte ani când la portița din fundul grădinii a venit o fetiță cu o bocceluță și a întrebat-o pe mama dacă nu are nevoie de ajutor în gospodărie. Mama a luat-o, a spălat-o, a îngrijit-o și a stat la noi până s-a căsătorit. Acum nu mai este, la fel ca și doi frați ai mei.
Rep: Care sunt persoanele care v-au influențat viața, în bine?
Av: Cred că cele două mari doamne respectiv Elena Lupu și Maria Popovici, care au fost succesiv, directoare la Liceul nr.1 din Tecuci, care m-au reținut la această prestigioasă școală și nu au permis transferarea mea la o altă unitate, la care eram arondați după domiciliu. Cine știe cum m-aș fi pierdut într-o școală cu standard scăzut?!
Rep: Cum ați trecut prin perioada studenției?
Av: Îmi amintesc că în perioada studenției stăteam cu o colegă și aveam fiecare câte o pereche de sandale. Când ni se strica la una încălțămintea, se ducea cealaltă s-o repare și stăteam lângă cizmar până termina. Cu toate acestea, nu am avut niciodată sentimentul de înfrângere. Poate pentru că am muncit de mică și am devenit puternică. De la patru ani am muncit. Mă trezeam la patru dimineața, îmi plăcea să mă trezesc înainte să răsară soarele. Îngrijeam o troiță, aprindeam candelele, după care intram în grădină și ajutam părinții la legume, la roșii. Peste mine au trecut atâtea greutăți, și îmi place să spun că numai tancurile sovietice nu au trecut peste mine. Cu mai mare durere percep ce se întâmplă după 1990 încoace. Ceea ce se întâmplă în învățământ este lamentabil, în Sănătate la fel, și când vrei să lovești într-un popor, lovești în învățământ și Sănătate.
Rep: Când și unde v-ați cunoscut soțul?
Av: Când am terminat Filologia m-am și căsătorit și în februarie 1993 a murit. Era pe 17 februarie. Înainte de asta era la spital și îmi spunea că de ziua mea, pe 22 februarie, vrea să fie acasă, dar n-a fost așa. Am rămas singură și mi-e bine așa. Timp de 17 ani jumătate, am avut un cățeluș, era tot numai iubire, a murit și el acum doi ani. L-am cunoscut pe soțul meu la un cenaclu literar, pe vremea aceea scriam poezii. Soțul meu m-a sprijinit și moral și financiar atunci când am făcut Dreptul la Iași.
Rep: Ați avut copii?
Av: Nu am avut copii și nici nu îmi pare rău. La părinți am fost șase frați și eu fiind cea mai mare, am avut grijă de toți și poate de aceea nu mi-am dorit copii. Iubesc copiii și le doresc tot binele din lume.
Rep: Dacă ați lua viața de la început, ați alege același drum?
Av: Åžtiu că mulți folosesc un șablon că ar face la fel dar eu aș fi ales altceva. Aș fi făcut Dreptul, dar aș alege un oraș din Ardeal, aș fi putut să îmi iau și mama cu mine acolo.
Rep: Aveți un sfat pentru tineri?
Av: Să-și iubească profesia! Să fie serioși și să dea atenție și oficiilor ca și pentru cauzele pentru care și-au luat angajament. Condiția ca să fie un avocat de succes este să aibă o inteligență speculativă și trebuie să știe când și cum să o folosească. Trebuie să muncească mult. Să fie la curent cu tot ceea ce apare în materie de lege, dar mai ales să iubească oamenii și să vrea să îi ajute. Să nu se cramponeze de onorarii astronomice pentru că te apucă mila când vezi că vine câte un bătrân la tine și scoate banii din batistă.
Rep: Care este secretul unui avocat de succes?
Av: Nu mă mai consider un avocat de succes. Cu toate astea nu am o speță pierdută sau să omit ceva din culpa mea. Sunt avocatul care pune cele mai multe concluzii scrise, pentru că vorba zboară și scrisul rămâne.
Rep: Ce pasiuni aveți?
Av: Îmi place marea. Dacă aș putea, aș sta la mare toată vara. Ador să umblu prin ploaie. Îmi place să citesc și sufăr pentru că lumea nu mai citește. Nimic nu se compară cu o carte bună, internetul dă informații, dar lectura nu trebuie să părăsească viața omului. Åži apoi ador animăluțele. În fiecare dimineață le îngrijesc și le dau să mănânce celor din fața blocului.
Rep: Care este mândria dumneavoastră?
Av: Consider omul fără mândrie, o nulitate absolută. Sunt mândră că am ajuns la vârsta asta fără să fac compromisuri, poate nici nu am fost pusă în situații limită. Sigur că în meseria asta există ispite, dar am refuzat constant. Mă mândresc că nu sunt șantajabilă, când merg pe stradă, parcă dansez printre flori.
