Ieri, fetița mea mi-a spus: „Toată lumea lâde de mine…”. Nu-i adevărat, i-am zis. De ce spui asta? „Toți copiii au lâs, mama, dal eu n-am lâs… că am făcut pipi pe chiloței la glădiniță”… Nu știam dacă să râd sau să plâng. Am luat-o în brațe și i-am spus că nu râdeau copiii de ea, că se mai întâmplă, că și ei sunt mici. I-am spus că e cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai iubită fetiță din lume.
În urmă cu mult, mult timp am văzut un film. Se numea Împăratul muștelor.
Copiii sunt răi, i-am spus soțului din dotare. „Eeei… sunt mici…”, mi-a răspuns.
Astă-vară, ne jucam afară. Fetița mea vroia „la castel”, un morman de pământ înconjurat cu pietre. Trei fetițe mai mari i-au spus că nu o lasă acolo, că e castelul lor. Am încercat să-i explic, ne-am îndepărtat. Când fetițele au mers în altă parte, ne-am dus noi. Dar ele s-au întors și au alungat-o din nou. Mamele fetițelor stăteau pe bănci la umbră, la vreo 30 de metri depărtare. Fetițele țipau, se îmbrânceau. La un moment dat, fetiței mele i-a căzut o bretea de la rochiță. Una dintre celelalte fetițe a început să arate cu degetul și să râdă zgomotos. Celelalte s-au luat după ea și au început să arate și ele cu degetul spre fetița mea și să râdă. Mergeau spre ea cu degetele întinse, râzând. Au ajuns lângă mine și le-am spus să o lase în pace, în timp ce încercam s-o liniștesc pentru că începuse să plângă și mă întreba de ce râd fetele. Mamele stăteau în continuare la umbră, probabil în încercarea de a-și crește fundurile și așa mari. Fetița cea mai agresivă tot nu se îndepărta, așa că am ridicat tonul și i-am spus să plece imediat de lângă noi. Între timp, și-a făcut apariția și maică-sa, care a început să țipe, întrebându-mă de ce mă răstesc la fetița ei. După un scurt schimb de replici, am vrut să plec, dar au sărit cu gura colegele de cântar. „Nu ți-e rușine?”, „De ce țipi la copil, așa sunt ei, așa se joacă”, „Dacă vin la tine și mă înfig în ciuful tău…!” au fost câteva dintre cuvintele ce mi-au fost adresate. Cuvintele mele nu pot fi reproduse decât prin beep și puncte puncte, în mare parte. Printre cele câteva cuvinte decente pe care totuși le-am utilizat au fost: Se joacă așa cum sunt învățați, așa cum văd acasă, așa cum sunt lăsați. Dacă sunt lăsați să fie o haită care atacă un individ mai slab, atunci vor fi o haită. Decât să stați la umbră și să scuipați semințe, mai bine v-ați supraveghea copiii și le-ați înfrâna instinctele.
Copiii mei sunt liberi să facă ce vor, atât timp cât nu jignesc, nu lovesc, nu rănesc în vreun fel. Atunci când lovesc totuși, deoarece copiii nu sunt îngerași, sau țipă sau mușcă le explic că nu e bine și de ce nu e bine. Nu-i las sub pretextul că „așa sunt copiii”, căci copiii pot fi modelați, iar instinctele temperate.
