Tânără americancă, de patru ani în slujba copiilor nevăzători

1
1402


   Dacă ați fi american, get-beget, bine specializat într-o profesie, v-ați sacrifica patru ani din viață ca să trăiți și să destupați minți din România? Ați pleca din Florida, SUA, ca să vă profesați, cu pasiune, meseria într-un orășel precum Târgu Frumos și de ce nu, poate și Focșani? Chiar dacă vă vine greu să credeți, Jennifer Brooks, de 29 de ani, voluntar la Corpul Păcii, asta a făcut. Ea a pus pe roate un atelier de gastronomie și unul de igienă, unde copiii nevăzători din Liceul „Moldova” – Târgu Frumos, veniți din toată țara, au învățat să facă mâncare și să se îngrijească singuri. Jennifer va fi prezentă mâine, la ora 13.00, la Secția pentru Copii și Tineret a Bibliotecii Județene unde va vorbi, alături de reprezentanții Fundației „Cartea Călătoare” din Focșani, despre problemele nevăzătorilor și posibilele moduri de rezolvare a acestora. În Vrancea trăiesc aproximativ 2300 de nevăzători și persoane cu deficiențe de vedere, copii și adulți, iar pentru cei mai mulți dintre aceștia, viața independentă a rămas doar la stadiul de noțiune. Åži asta pentru că prea multe dintre problemele lor sunt pur și simplu invizibile atât pentru autorități cât și pentru comunitate.

   Ce este un nevăzător? Cum să mă comport cu un om care nu vede, atunci când îl întâlnesc? Sunt doar două din multele întrebări la care Jennifer Brooks, voluntar la Corpul Păcii, specializată pe educație specială pentru nevăzători și absolventa unui master în orientare și mobilitate a acestora, va încerca să răspundă celor interesați, mâine, de la ora 13.00, la Secția pentru Copii și Tineret a Bibliotecii Județene. De patru ani, ea s-a mutat, practic, în România și a început o muncă asiduă cu elevii cu deficiențe de vedere din Åžcoala „Moldova” din Târgu Frumos, astfel ca aceștia să deprindă abilități de viață independentă. Åži reușește, cu succes! A învățat limba română aproape perfect și, cu toate că se apropie timpul să se întoarcă în SUA, ea spune că ar rămâne bucuroasă, pentru încă o perioadă de timp, dacă alte școli destinate acestor copii sau organizații nonguvernamentale ar coopta-o în alte proiecte. Ea s-a întâlnit, ieri, cu Mircea Bucur, președintele Fundației „Cartea  Călătoare” din Focșani, singura din țară care militează și acționează pentru dreptul nevăzătorilor la informație, educație și angajare. Åži simpla întâlnire între doi oameni pasionați de ceea ce fac s-a transformat, ieri, într-un adevărat schimb de experiență. „Am auzit de mult de «Cartea Călătoare» la școala din Târgu Frumos. În fiecare zi, mai ales elevii din clasele mici folosesc manualele Daisy și ascultă povești la playerele venite din partea acestei Fundații. Eu am încercat să dezvolt la copiii din școală abilități de viață independentă. În cadrul unui proiect, cred că unic în țară, am realizat un studio de gastronomie unde elevii învață să gătească, și unul de igienă, în cadrul căruia învață să se spele și să-și spele, să întindă hainele la uscat, să se îmbrace în funcție de situație și să aleagă hainele potrivite fiecărui eveniment. Åži am fost foarte fericită când cei care au învățat să facă singuri un lucru sau altul, au exclamat cu uimire: am reușit!”, a povestit Jennifer. 
   Acest proiect se va încheia, însă, curând și cu toate că voluntara Corpului Păcii a făcut demersuri la încă patru școli să preia proiectul, incredibil, dar adevărat: NU a avut succes! „Pur și simplu cred că nimeni nu s-a gândit că acei elevi poate ar fi interesați cum să învețe să gătească și să se îngrijească. Păcat, pentru că ei sunt foarte fericiți când reușesc să facă așa ceva, singuri”, a spus Jennifer.

Tehnica orientării, însușită pe propria piele

    Extrem de bine instruită, ultra-specializată și pasionată de profesia sa, Jennifer a povestit că pe parcursul celor patru ani s-a străduit să învețe copiii tehnica orientării cu bastonul alb, astfel încât să devină independenți pentru tot restul vieții lor, precum și varianta adaptării la orice însoțitor. „Eu am învățat tehnica orientării în ultimul semestru de școală. Într-un cartier, am avut de învățat cam 20 de intersecții și a trebuit să le străbat legată la ochi. Pentru examen, profesoara mea m-a suit într-o mașină așa, legată la ochi, și m-a tot purtat pe străzi ca să nu reușesc să aflu unde sunt. Apoi m-a dat jos și mi-a spus că trebuie să ajung singură la sediu. Am învățat eu, pe mine, cum este pentru un nevăzător să traverseze o stradă, să recunoască după sunete, după trafic, după alte semne din jur unde este și să le folosească așa încât să ajungă acolo unde trebuie”, a explicat Jennifer. 
   Cu umor amar, a relatat și despre faptul că în orașele din România, oamenii nu prea mai știu semnificația bastonului alb. „Am scos elevii pe stradă cu bastonul și s-a întîmplat ca un cetățean care venea din fața unui astfel de elev să se lovească pur și simplu de acesta, deși a văzut că tatonează trotuarul cu bastonul. E incredibil, dar a trebuit să-i explic acestuia că bastonul alb este caracteristic celor ce nu văd”, a spus tânăra.
   Din păcate, această situație a ajuns o realitate și pentru că, în societatea românească, implicit la noi, în Focșani, nevăzătorii nu prea ies din case. Din cei aproximativ 2300 de nevăzători din Vrancea, doar doi reușesc să se deplaseze singuri, cu bastonul alb. Este și foarte greu să reușești acest lucru, a fost de părere Mircea Bucur, de vreme ce și unui văzător îi este greu să meargă printre mașinile parcate și pe trotuare, printre gropile din asfalt, printre lucrările și săpăturile care apar pe unde nu te aștepți, prin oraș. Intersecțiile din urbea noastră, de exemplu, nu sunt semaforizate și cu sistem audio, în stațiile de autobuz nu există covoare tactile pentru orientare, iar în instituțiile publice, nici atât.

Pierderea vederii nu înseamnă pierderea intelectului!

    Jennifer, ca și Fundația „Cartea Călătoare”, a militat tot timpul pentru drepturile nevăzătorilor și a încercat să ofere acestora servicii prin care cotidianul să devină și pentru ei, unul accesibil, prietenos. Mai mult, aceasta a dorit ca lumea din jurul unui nevăzător să înțeleagă că acesta nu este diferit decât prin faptul că e lipsit de văz, și că în rest, este un om la fel ca toți ceilalți. „Pierderea vederii nu înseamnă pierderea intelectului sau auzului. Nu este necesar să ridicați vocea sau să vorbiți mai rar decât în mod obișnuit, întrucât persoanele cu deficiențe de vedere nu suferă, în general, și de deficiențe de auz”, este una dintre realitățile pe care Jennifer dorește să le transmită celor ce nu știu ce să facă atunci când întâlnesc un nevăzător. „Nu vă gândiți la ei doar ca la oameni cu deficiențe de vedere. Ei sunt pur și simplu oameni care se întâmplă să aibă deficiențe de vedere”, spune Jennifer. „Fiți atent să vorbiți cu nevăzătorul, nu cu însoțitorul. Nu vă faceți griji în privința folosirii unor cuvinte și expresii comune, cum ar fi «privește», «vezi» sau «ne uităm la televizor» în preajma persoanelor cu deficiențe de vedere”, mai explică. Åži nu în ultimul rând, „tratați bastonul nevăzătorului cu respect, acesta este esențial pentru securitatea și mobilitatea lui”.
    Cine dorește să intre, împreună cu Jennifer, reprezentanții Fundației „Cartea Călătoare” și cei ai Bibliotecii, în lumea celor ce nu văd cu ochii, cine dorește să afle care sunt cu adevărat problemele lor, realizările lor, ce se face și ce se mai poate face pentru ei, este așteptat, mâine, de la ora 13.00, la Bibliotecă. Veți avea prilejul de a o cunoaște pe Jennifer, americanca ce a ales să plece pentru patru ani din țara sa, SUA, ca să învețe copiii orbi din România cum le poate fi mai bine. Åži de asemenea, veți putea vedea cu propriii ochi cum devine lumea vizibilă și pentru orbi, prin munca asiduă a unor oameni dedicați.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here