După ce și-a clădit o gospodărie, și-a crescut propriii copii și are grijă de micuții altora, în calitate de asistent maternal, Stanca Tudoroiu, din Dumitrești, a găsit cale să-și desăvârșească educația făcând acum, la vârsta de 61 de ani, liceul. Sexagenara este elevă în clasa a XIII-a seral la Liceul din Dumitrești și alături de mai tinerii ei 22 de colegi, face referate, dă extemporale, teze și învață cu o râvnă de invidiat, spunând că-i este rușine să vină nepregătită în fața profesorilor. În aceste zile ea se află, ca toți elevii, în vacanța de iarnă, dar de abia așteaptă să înceapă școala, mai ales că este în an terminal. Dacă va da sau nu Bacalaureatul încă nu știe. Tot ce știe e că ăsta a fost visul ei, să facă și liceul așa încât să se simtă cu adevărat împlinită.
Când și-a pus cărțile și caietele-n ghiozdan, pixurile, ordonate frumos în penar și a luat drumul liceului, Stanca a stârnit, pe ici pe colo, printre vecini, zâmbete. „Ce i-o mai fi trebuind carte la 61 de ani!”, păreau să spună unii mai cârcotași, privind lung în urma femeii care a început să bată drumul școlii nu ca să-și conducă vreun copil acolo, ci ca să se așeze ea însăși în băncile clasei seral – profil filologie, din Liceul de la Dumitrești. Pentru ea însă, n-a fost deloc greu!
Acum patru ani și-a luat pur și simplu inima-n dinți, s-a-mbrăcat în cele mai bune haine, și-a pus basmaua pe cap și călcâiele la spinare și s-a dus, frumușel, la școală. „Eu am făcut opt clase, le-am terminat în 1965, și după aia m-am măritat, că așa erau timpurile… Dar mie mi-a plăcut școala și chiar am vrut să fac liceul, dar nu știam unde și dacă se mai poate. Așa vreau eu, să mor împlinită. Așa că m-am înscris la liceu și să știți că am luat treaba foarte în serios. În prima zi de școală am avut emoții, de ce să mint… M-am dus regulamentar, în costum negru și bluză albă!”, spune, cu seriozitate, Stanca.
Åži s-a pus cu burta pe carte! Așa de temeinic de a ajuns să fie unul dintre cei mai buni elevi seraliști ai clasei. Mișto-urile mai mult sau mai puțin subtile ale unora dintre mai tinerii săi colegi le-a primit, de la înălțimea vârstei sale, fără dușmănie. Le-a ignorat cu decență și a mers, ambițioasă, mai departe, promovând cu brio primii patru ani de liceu ajungând acum în cel terminal. „Este foarte interesant la școală! Åži chiar dacă n-am mai avut eu treabă cu materiile din 1965 încoace, să știți că îmi amintesc, la limba română, romanele pe care le-am studiat pe atunci. Îmi place foarte mult să citesc, știu să fac referate, comentarii… mă descurc. Îmi place și desenul. Cel mai greu mi se pare la limbile străine, că eu am făcut rusa și acum a trebuit să iau de la zero franceza, engleza, ba chiar și latina! M-am speriat eu la început, dar am fost atentă la ore, mi-am făcut mereu temele și am reușit să mă mențin pe linia de plutire”, râde, cu bunăvoință, sexagenara liceană.
De la cratiță, la conjugări în latină
Dacă ar fi făcut școala la timpul ei, destinul lui tanti Stanca ar fi fost, poate, altul. Așezată în bancă, alături de mai tânărul său coleg, cu basmaua legată sub bărbie, după datină, și cu ochii în cărți și caiete, sexagenara sare în ochi și s-a făcut remarcată încă de la început, dar nu doar din cauza vârstei ei. Ce au scos-o cu adevărat în evidență și i-au adus aprecie-rile tuturor au fost mintea ei ascuțită și seriozitatea cu care studiază, însușindu-și noțiuni de care n-a auzit vreodată. „Am rămas surprins când am văzut-o pe doamna Stănica în bancă, pregătindu-se pentru ore. Prima dată am crezut că este mama unui copil, care a venit să discute cu profesorii despre acesta. Dar când am făcut prezența și i-am strigat numele din catalog, s-a ridicat și a zis că ea este eleva Tudoroiu Stanca! Pe măsură ce venea la ore, am constatat că este foarte pregătită și își dă tot interesul să-și îndeplinească sarcinile de elev. Situația ei la învățătură este cea a unui elev fruntaș! Este un reper demn de urmat pentru gene-rația tânără, dar și pentru cei care nu și-au făcut școala la timpul potrivit. Cred că eleva Tudoroiu Stanca a venit la școală și va termina liceul, mergând pe premiza «cartea este singurul lucru care îți luminează mintea și te scoate din sărăcie»”, a spus profesorul de latină al liceenei se-xagenare.
Fără să știe de aprecierile profesorilor ei, tanti Stanca își vede, conștiincioasă, de treabă. Între amestecatul în cratițe, spălatul rufelor, mângâiatul copiilor, măturatul casei sau hrănitul animalelor din ogradă, femeia mai citește o lecție, mai conjugă niște verbe, mai scrie un comentariu sau mai învață despre istoria neamului, despre floră și faună, plus câte ceva din tainele calculatorului. „Acu sunt în vacanța de iarnă, am tăiat porcul, l-am pregătit, dar mi-am făcut și lecțiile. Că la școală am și ore de limba română, de engleză și franceză, dar fac și istorie, geografie, latină, biologie și informatică”, explică femeia.
„Mama a zis că mai bine să mă duc la muncă”
Stanca și soțul ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca cei doi băieți ai lor să facă școală, convinși fiind că învățătura le va deschide drumul spre mai multe oportunități ale vieții. Femeia n-a vrut ca și copiii ei să trăiască mai târziu cu regretul pe care ea îl simte din plin, și anume că nu și-au finalizat studiile. „La mine așa s-a întâmplat… Am fost patru copii la părinți și nu pot să zic că am fost săraci, dar așa a fost conjunctura pe atunci. Unul din frați era în armată, altul la Brașov, sora la școală când eu terminasem opt clase. Nu stăteam prea bine cu banii și mama a hotărât că mai bine să mă angajez. Å¢in minte că mă certasem cu mama când a plecat la Brașov, să încerce să mă angajeze acolo la o fabrică de textile. Åži pentru că m-am certat, am fugit de acasă cu Marin, soțul meu, cât ea a fost plecată… Aveam 16 ani pe atunci. Åži ne-am căsătorit. Nu m-am mai angajat, că el nu a vrut să mă lase. Åži au venit copiii, care sunt acum la casele lor și de la care am patru nepoți”, spune Stanca.
A trăit o viață frumoasă cu soțul ei care, dacă n-ar fi fost, zice, așa gospodar, înțelegător și harnic, n-ar fi reușit să se împlinească nici ca familie, nici ca persoană. Tot el, Marin, a încurajat-o când s-a înscris în anul I de liceu. A susținut-o și a ajutat-o, așa încât Stanca să-și poată realiza visul care să o facă să se simtă împlinită sufletește.
De zece ani este asistent maternal
Când a început liceul, Stanca avea în grijă doi copilași, o fetiță de șase ani și un băiețel de 12. Femeia a intrat în rândurile asistenților maternali în urmă cu zece ani, calificându-se în această meserie de suflet care a devenit, cu timpul, o adevărată pasiune. „După ce mi-au plecat copiii fiecare pe drumul lui, la casa lui, rămăsesem aici doar eu cu soțul. El pleca mereu la treabă și eu rămâneam singură toată ziua… Așa că m-am făcut asistent maternal. Când am început liceul îl aveam și pe Ionuț, care mergea la școală. Venea el de la școală pe la ora 14.00, făceam lecțiile cu el și plecam eu la liceu. Apoi, când am ajuns într-a zecea, a plecat fetița dinainte și mi-au adus alta, pe Angelica, de 14 ani. Iar din clasa a XI-a îi am pe ăștia doi mici. Mario avea două luni când mi l-au adus, iar Leo un an și zece luni. Se fac trei ani de atunci și mi-s dragi ca lumina ochilor!”, spune Stanca.
Lumea din jur, care la început se minuna de responsabilitatea pe care și-a luat-o femeia – de a crește, la vârsta ei, copii atât de mici și de a face în același timp și liceul – acum o privește cu admirație și, poate, și cu o ușoară invidie. Stanca zice, însă, că nu îi este deloc greu, așa cum nimănui nu-i este greu atunci când tot ce face, face cu sufletul. „În ce privește școala, nu știu dacă voi da Bacul sau nu la vară, e suficient că o să am ade-verința care să dovedească faptul că am făcut liceul. Nu cred că mi-ar mai folosi mie la ceva diploma de Bacalaureat. Dar în privința copiilor, aș vrea să cresc cât mai mulți! Eu cu ei mă iau, cu ei cânt, lor le zic povești și poezii, cu ei mă joc, lor le citesc, pe ei îi îngrijesc… De toți copiii ne-am atașat, îi iubim și îngrijim ca pe copiii noștri. E greu când ne despărțim de ei, dar ne-am bucura ca fiecare să ajungă într-o familie, să fie adoptați, să aibă părinți pentru toată viața”, a mărturisit, cu căldură, tanti Stanca, strângând cu drag în brațe cei doi băieței- frățiori, pe care de trei ani îi îngrijește.
Laudo laudare laudavi laudatum…
…scrie tanti Stanca, concentrată, cu limba strânsă între dinți, pe caietul de teme pentru acasă. Râsetele celor doi copilași, strigătele și veselia lor inocentă n-o scot dintr-ale sale și este cu atât mai liniștită cu cât îi știe prin preajmă și fericiți. De patru ani, această femeie un pic mai altfel decât consătenii ei, oferă dragoste necondiționată unor mici nedreptățiți ai sorții și are timp, totodată, să-și ofere sieși, cu ambiție, lumina învățăturii, care o face să se simtă mulțumită cu propria persoană.
E mult? E puțin, pentru un om de vârsta sa? N-a stat să se gândească la asta. Pur și simplu asta a simțit că trebuie să facă. Åži asta face. „Åži după aia, oi mai vedea. Mergem cu Dumnezeu înainte”, ne-a mai spus simplu, zâmbind. „Sănătate să fie!”.
