Din luna august anul trecut, Tudorița Alexe, de 70 de ani, bate drumurile județului, fără să mai aibă siguranța vreunui adăpost. Casa pe care a avut-o în satul Repedea, comuna Străoane, spune că i-a fost dărâmată de un nepot, care n-a vrut decât să-i ia pământul. „Mi-a zis că în schimb îmi cumpără apartament, dar m-a mințit. L-am reclamat că mi-a demolat casa, dar degeaba, că nu mai este de găsit. Din august n-am mai avut unde să stau, în plus am rămas și fără pensia de handicap gradul II că n-am avut cum să mă duc la revizuire. Trăiesc ca vai de capul meu, fără niciun ban. Vara am fost la muncă cu ziua, așa bolnavă, am mai fost pe la oameni la spălat rufe, măturat, ce-am putut și eu, dar acum nu știu ce să fac… „, spune Tudorița. Biata bătrânică este chinuită de artroză și, după ce că abia reușește să meargă, a mai și căzut pe gheață și nu mai reușește să-și îndrepte unul dintre picioare. „Dac-ar fi cineva să mă ajute cu o locuință… că nu mai pot să mă tot târâi pe drumuri, să mă rog ba de unul ba de altul să mă primească câte o noapte…”, este dorința Tudoriței.
Povestește că niciodată nu și-a imaginat că la 70 de ani, în loc să se poată bucura de dragostea familiei, va ajunge să bată drumurile în lung și-n lat, milogindu-se de unul și de altul pentru un adăpost pasager, măcar pentru o noapte… Cu un braț sprijinindu-se într-o cârjă și strângând cu degetele celeilalte mâini sacoșa în care și-a îngrămădit tot avutul, Tudorița Alexe rătăcește de jumătate de an pe drumuri, singură și neajutorată, convinsă din ce în ce mai mult că sfârșitul o va ajunge din urmă sub cerul liber. Situația în care a ajuns este, ce-i drept, imposibilă. Neavând niciun venit, nu-și poate plăti o gazdă și nici nu-și poate asigura pâinea zilnică.
Trăind tot timpul cu sufletul hăituit de nesiguranța zilei de mâine, femeia nu are nici cunoștințele, nici puterea fizică și nici banii necesari cu care să-și rezolve în instanță nedreptățile provocate, zice, de propriul nepot, care i-a dărâmat casa, lăsând-o pe drumuri. „Am avut casă acolo, în satul Repedea, comuna Străoane. Mama mea a construit-o. Åži un nepot mi-a zis că-mi cumpără apartament dacă-i dau lui terenul. Dar nu mi-a cumpărat și în luna august anul trecut m-am trezit că mi-a dărâmat și casa… Am făcut plângere la poliție, dar mi-au zis că nu-l pot găsi, că-i plecat din țară și nici părinții lui nu știu unde este. Mi-a luat pământul, pădurea și nu i-a ajuns, mi-a mai dărâmat și casa… Åži a dispărut”, spune Tudorița.
În scurtul popas făcut de bătrânică la sediul redacției noastre, a povestit, amărâtă, că n-a făcut niciodată vreun rău cuiva așa încât să merite acum, în apusul vieții, o astfel de soartă. Tudorița are doi copii, o fată și un băiat, pe la Galați, de care nu prea mai știe nimic și care, este convinsă, n-o pot ajuta… Că nu au sau că nu vor, sau cine știe din ce motive de neconceput, copiii pe care sărmana bătrânică i-a crescut așa cum a putut, au cam… uitat de ea. „Am avut mai demult un apartament în Panciu. Dacă rămâneam în el era bine, dar a trebuit să o ajut pe fata mea la un moment dat cu bani, și am făcut împrumut în bancă. Îl aveam și pe nepotul meu de la fată în grijă, s-a născut bolnav, a trebuit să umblu cu el pe la doctori, i-au pus esofag din plastic… Eu l-am crescut și… n-a fost ușor… și într-o zi n-am mai putut plăti rata la bancă. Åži așa am pierdut apartamentul”, povestește Tudorița.
„Nimeni nu mă poate ține prea mult, că n-am bani”
Singurul loc în care putea să se ducă după ce a pierdut apartamentul din Panciu a fost, zice Tudorița, înapoi, la casa părintească. În satul Repedea, comuna Străoane. „Casa aceea mama a construit-o. După ce am înmormântat-o pe mama, noi am fost șapte frați și a trebuit să mă judec cu ei ca să-mi rămână și mie casa și bucata de pământ din jurul ei. După ani mulți de judecată, în anul 1999 am obținut hotărâre definitivă și am crezut că o să am în sfârșit liniște. Dar nu am avut. Un nepot de-al meu, care are terenul lângă cel pe care a fost casa mea, a zis că să-i dau lui pământul meu că în schimb îmi ia apartament. Åži n-a mai avut răbdare să mă hotărăsc și într-o zi, când am venit acasă, am găsit casa dărâmată, toți pereții jos! El a plecat în străinătate. M-am dus la taică-său, dar degeaba, că a zis că nu știe nimic de el. Åži nu m-a ajutat nimeni cu nimic să-mi pot face și eu înapoi o colibă acolo, pe pământ… A trebuit să plec să-mi caut de muncă, să am măcar ce mânca”, zice Tudorița.
Era în august anul trecut. Primul loc în care a căutat adăpost a fost la o nepoată care stă în Suraia. A avut grijă, o vreme, de copilul acesteia. Apoi a trebuit să plece și a găsit milostenie „la o babă de aici din Focșani”. Åži uneori, la o altă soră a sa, din Ciușlea. „Dar nimeni nu mă poate ține prea mult, că n-am nici bani și mai sunt și bolnavă, de abia mă mișc… Åži acum am ajuns pe străzi”, explică Tudorița.
„Mai fac bani din spălat rufe prin sate…”
Bunicuța septuagenară zice că a beneficiat, o vreme, de o pensie de boală corespunzătoare gradului II de invaliditate cuvenită ca urmare a artrozei de care suferă și care i-a nenorocit genunchii. Dar după ce a rămas fără casă, banii, și așa foarte puțini, i-a folosit în totalitate pentru propria supraviețuire și n-a mai putut să ajungă la revizuirea medicală la data la care a fost programată. „Åži mi-au tăiat pensia. Așa că a trebuit să mă descurc. Cât a fost vară am mers, așa cum am putut, de-am muncit cu ziua. Am fost apoi la cules, la tăiat ciocani, tot așa… Mi-am cumpărat cu banii de mâncare, medicamente nu am mai putut să-mi iau. Åži după ce că de abia mă mișc, chiar și așa, sprijinită în cârjă, am mai și căzut pe gheață de nu mai pot îndrepta un picior… Åži am niște dureri de mă seacă… Dar dacă nu muncesc n-am ce să mănânc, așa că mă mai duc pe la oameni, prin sate, spăl rufe, mai fac treburi pe lângă casa lor… Ce să faci… Asta-i situația, dacă ajungi ca mine…”, zice, tristă, bunica Tudorița.
„Poate are cineva o casă pentru mine”
Tudorița umblă, cât e ziua de lungă, cu bocceaua după ea, șchiopătând și rugându-se la Dumnezeu să se milostivească și să-i trimită un semn de bunăvoință. Duce cu ea toate actele cu care, zice, poate demonstra oricui că dreptatea este de partea ei și speră că se va ivi cineva care să o repună pe făgașul normal al vieții pe care a avut-o cândva.
Până atunci se chinuie să supraviețuiască, cu nădejdea că odată ce și-a spus povestea, se va găsi vreun creștin care să-i dea și ei un adăpost. Un adăpost din care să nu mai fie nevoită să plece, atâtea zile câte i le va mai lăsa Dumnezeu. „Nu știu ce să zic, unde să mă găsiți dacă vrea cineva să mă ajute cu o locuință. Am doar un număr de telefon de la o nepoată, Nicoleta: 0237.244.749. Dacă vrea cineva să mă găsească, ar putea să sune acolo…”, a mai spus Tudorița.
Åži sprijinindu-se în baston, târându-și cu greu piciorul după ea și purtând povara sacoșei și a deznădejdii sale, a pornit din nou pe străzi, neștiind unde și dacă va dormi sub vreun acoperiș, la noapte.
