Iuliana Diaconu are 71 de ani și după ce viața a trecut-o prin zeci de situații, care mai de care mai drama-tice, a ajuns acum să își petreacă ultima parte a vieții, la Căminul de bătrâni din Focșani. Trăiește acum alături de ceilalți locatari ai Căminului, cu vieți mai mult sau mai puțin asemănătoare și pe care îi leagă singurătatea. A rămas orfană de mică fiind unul dintre cei mai mari copii ai familiei. Fată fiind, frații și celelalte surori, cinci la număr, i-au rămas în grijă. A muncit la Colectiv, a muncit pe unde a putut mai apoi, a fost bonă pentru opt copii, a îngrijit de alți bătrâni cât a fost în putere. Dar toate acestea nu au ajutat-o să aibă un loc al ei unde să își petreacă liniștită bătrânețile. „Sora cea mai mică mi-a făcut cel mai mare necaz. După ce i-am crescut pe toți, ea s-a măritat, s-a despărțit și a rămas cu trei copii. M-am dus la ea să o ajut să se descurce. Era greu cu trei copii”, spune Iuliana Diaconu.
Numai că și sora i-a murit, după o lungă suferință, de o boală gravă. Din cei trei copii ai surorii s-a atașat de unul dintre nepoți, cu speranța că va trăi alături de el. Numai că și el s-a despărțit de soție, iar pentru femeie au urmat zile grele. „Am crezut că o să stau și eu cu ei. Am avut garso-nieră de pe timpul lui Ceaușescu și am vândut-o și m-am dus cu nepotul la țară. Banii i-am dat lui să își re-noveze casa de la țară. Numai că el s-a căsătorit, apoi s-a despărțit și nu am mai avut unde să stau și a trebuit să plec”, povestește Iuliana.
A plecat apoi prin diferite comune, unde a fost femeie în casă. A crescut copii, a avut grijă de bătrâni pe la casele celor plecați la oraș și care și-au lăsat în urmă părinții și casa părintească. „Am stat ultima dată la Budești unde am avut grijă de o femeie. Pe urmă m-am îmbolnăvit de rinichi și a trebuit să plec. Am fost prin spital, m-am făcut ceva mai bine și pe urmă mi-am făcut pensie cu grad de handicap. Nu mai aveam unde să mă duc. Am crescut și copii. Cred să fi fost chiar opt la număr. Nu aveam ce să fac și stăteam la oameni și aveam grijă de copii”, povestește femeia.
„Nu am nimic, decât puțină forță de muncă”
Acum, în cămăruța de la Cămin își amintește și de vremurile bune, când avea un serviciu la CAP. Atunci a făcut și niște cursuri de contabil și era ceva mai bine plătită decât restul. „Pe mâna mea la CAP au trecut atâția bani că puteam să am o vilă cât Căminul, dar nu m-a învățat nimeni să mă descurc și ce să fac și nu am rămas cu nimic”, spune Iuliana Diaconu. Acum mai speră ca, din toate surorile pe care le-a crescut, una dintre ele să mai vină măcar să o viziteze.
Timpul și-l petrece în Cămin stând de vorbă cu colega de cameră sau dând o mână de ajutor la bucătărie. „Nu mai am nimic, decât puțină forță de muncă. Mă duc la bucătărie unde mai dau o mână de ajutor. Au ustensile din astea moderne cu care curăță zarzavatul, iar eu mai dau cu mătura, mai spăl vase, asta fac. Åži îmi mai dau și ele ce mai rămâne de la bucătărie”, spune Iuliana.
Nu a fost niciodată căsătorită, iar acum, la vârsta pe care o are, nici nu se mai gândește că ar mai putea să împartă bătrânețea cu cineva. „După 40 de ani de curățenie, singurul meu partener de acum este moartea, ce altceva să mai vreau?”, spune cu tâlc, Iuliana Diaconu. Acum, singurul lucru pe care și-l mai dorește este ca din toți cei pe care i-a ajutat în viață să își mai amintească cineva și să o mai viziteze, măcar din când în când, la Căminul de bătrâni.
