„Suntem noi săraci, dar voi să nu fiți proști! Să învățați și să fiu mândră de voi!”, așa le-a spus toată viața Ionica Boștiog, din Suraia, celor zece copii ai săi. Chiar dacă mâncare n-au avut întotdeauna, chiar dacă hainele, cât s-a putut, au trecut de la cei mari la cei mai mici și cu toate că trăiesc dintr-o datorie într-alta, cei zece copii au făcut din îndemnul mamei, crezul vieții lor. Ei au înțeles că bani nu sunt. Că tatăl lor, cu grave deficiențe de vedere, așa cum poate, sapă și gropi pentru morți ca să le câștige pâinea cea de toate zilele. Åži s-au pus cu burta pe carte, de li s-a dus buhul în toată comuna de vrednici ce sunt. Brăduț n-or să aibă nici anul acesta. Nici daruri, pe care nici nu îndrăznesc să le dorească. Iar masa de Crăciun nu va fi altfel decât cea de fiecare zi. Dar se au unul pe altul și știu că atâta timp cât sunt sănătoși și uniți, pot face față sărăciei…
Pe strada Butuceni, din Suraia, în căsuța de la numărul 29, zece copii așteaptă, fiecare în felul lui, Crăciunul. Nu vor avea brăduț nici anul acesta. Cei mai mulți dintre ei nu au avut niciodată… Poate că în adâncul sufletului, le-ar fi plăcut și lor să-l împodobească. Să-i privească sclipirea și mai ales, să găsească, sub ramurile lui, vreun cadou de la Moș Crăciun… Anii au trecut, însă, unii după alții. Crăciunul a tot venit și a plecat și ei au înțeles că singurul lor dar trimis de viață este și cel mai prețios dintre toate: și anume că se au unul pe altul… „Din 1997 nu am mai făcut brad… decât să iau brad, prefer să le iau ceva dulce sau, dacă se poate, câte ceva de îmbrăcat…”, spune Ionica, mama lor. O femeie vrednică și cât se poate de realistă care, dincolo de toate lipsurile și nevoile, a făcut din realizarea copiilor ei, unicul ideal. „Eu am făcut zece clase, în Focșani, la Liceul Unirea. Treapta a doua, cum era atunci, nu am mai dat-o, că ai mei n-au mai avut cum să mă mai țină în școală. Dar eu, pe copiii mei nu i-am lăsat! Pentru mine n-am îndrăznit niciodată să visez ceva. Pentru ei, vreau să învețe. Să le văd pe astea mici la Colegiul Unirea sau Cuza. Măcar Mihaela să intre la o facultate… Astea sunt visurile mele. Dacă vor să scape de sărăcie, fără carte nu se poate!”, a spus Ionica.
Åži are de ce să fie mândră. Cea mai mare dintre fete, Anamaria, va deveni asistent medical după ce va absolvi cursurile unei Åžcoli postliceale de stat din Focșani. Naveta o costă mult, dar mama și tatăl ei renunță mai degrabă la altele decât să nu aibă banii necesari transportului. Bogdan a terminat Liceul Auto, iar Marius, de 16 ani, este elev la aceeași unitate de învățământ. Băiatul a moștenit boala tatălui, are cataractă, hipermetrofie și strabism recidivat și este încadrat în gradul II de handicap însă cu toate acestea, își vede conștiincios de învățătură.
Surorile mai mici ale acestora învață la Åžcoala din Suraia, iar profesorii lor nu au pentru ele decât cuvinte de laudă, atâta timp cât țin cu dinții de școală, fapt ce se reflectă clar și în notele din catalog. Mihaela este în clasa a VII-a, Alexandra într-a șasea, Andreea e de abia într-a patra, dar visează să devină învățătoare în timp ce sora ei, Teodora, deși e doar într-a treia, știe că se va face bucătăreasă. Cea mai mică dintre surori, elevă în clasa I, Cătălina, dorește să devină coafeză, în timp ce Elena, ce merge conștiincioasă la grădiniță, spune direct că ea va fi, fără doar și poate, doctoriță. Tot cu stetoscopul legat de gât se vede și mezinul familiei, Vlad, aflat la început de drum, în grupa mică de la grădiniță.
„O vacă ar fi bună, la atâția copii”
Vă vine sau nu să credeți, cei 12 membri ai familiei Boștiog fac față existenței cotidiene din aproximativ 1.400 lei lunar: alocațiile copiilor, alocația pentru susținerea familiei de 120 lei și indemnizația de handicap gradul I a tatălui lor, de 854 lei. Omul suferă de hipermetropie gravă și ambimiopie și nu vede mai mult de lumini și umbre, dar chiar și așa, muncește din răsputeri, oriunde este solicitat. „Acum e la cimitir, sapă o groapă pentru mort. E tare vrednic, muncește orice. Åži în fântâni intră, să le curețe. S-a obișnuit să lucreze în întuneric pentru că a fost miner în Valea Jiului până în 1997, când a fost disponibilizat. Atunci ne-am mutat aici, e casa mamei mele, și tot de atunci ne este așa de greu… Poate că acum, cu tehnica asta modernă, soțul meu și băiatul care i-a moștenit boala, ar putea fi operați, dar vă spun sincer că nu ne-am interesat, pentru că oricum n-am avea bani pentru asta…”, spune Ionica.
Practic, acești oameni trebuie să trăiască din circa 100 de lei pe membru de familie, în fiecare lună. Femeia face adevărate prestidigitații ca să împartă banii cum și unde trebuie mai întâi. Åži prioritate au avut mereu rechizitele, cărțile și banii de navetă necesari copiilor. De abia apoi vine rândul mâncării și hainelor, dar cu toată chiverniseala, tot au adunat datorii de 600 de lei la magazin. „Am luat alimente, detergenți… n-am avut ce face. Casa a trebuit să o reparăm, am împrumutat 1000 de lei și încă 850 ca să tragem apă. Nu poți să ții curați atâția copii, să faci mâncare fără apă, așa că a trebuit să rezolvăm această problemă. O soră de-a mea mi-a dat o mașină de spălat care vă spun sincer, merge întruna… Sunt multe cheltuieli, lumina, lemnele… Toate trebuie să le plătim. Noi nu primim ajutor de încălzire pentru că nu e casa pe numele nostru, ci al mamei mele care nu a putut plăti impozitul din pensia ei de CAP…”, explică Ionica. Cu gândul numai la copiii ei, spune, realistă, că dacă și-ar dori ceva care să le fie cu adevărat de folos și să le ușureze existența, aceasta ar fi o vacă.
Disciplină ca-n armată!
Cu tot furnicarul creat când sunt toți acasă, locuința celor zece copii strălucește de curățenie. Sărăcia, spune Ionica, nu înseamnă și mizerie. Fiecare dintre ei s-a obișnuit să-și pună încălțările curățate și aliniate la ușă, și lucrurile personale în propriul colțișor. Mai tot timpul, sârmele de pe veranda casei sunt pline de rufe întinse și pentru că nu au toate loc să se usuce acolo, Ionica a mai înșirat sârme și prin casă. Cum nici astea nu sunt suficiente, când i-am vizitat, rufele erau puse la uscat chiar și prinse în clemele de care atârnă perdeaua la fereastră. Cu capetele sub ele, fetițele își făceau de zor temele, în timp ce frații mai mici se jucau în liniște, ca să nu le deranjeze. Vlad, mezinul, desena pe calculatorul pe care părinții lui au făcut efortul de a-l cumpăra, beneficiind de programul guvernamental destinat elevilor.
Cum la o singură masă nu au loc toți odată, mănâncă pe rând, care cum sosesc acasă. În fiecare zi, în mica bucătărioară încropită lângă casă, Ionica gătește oale de mâncare, din ce poate. „Eu mă trezesc prima, la 6 dimineața. Pregătesc fetele să plece la școală, îi duc pe cei mici la grădiniță și mă apuc de treabă. De mâncare, de spălat, de curățenie… Apoi se întorc copiii și iar mă îngrijesc de ei. Sunt multe de făcut, așa că seara cad frântă și eu și bărbatul meu. La opt jumate suntem toți în pat, la culcare că a doua zi o luăm de la capăt. Copiii mă ajută cât pot, sunt cuminți și respectuoși. Dar pentru mine, cel mai important e să învețe”, spune femeia.
Dorințe de Crăciun ascunse în suflet
Spre sfârșitul vizitei noastre, fetițele familiei Boștiog au îndrăznit să-și șoptească totuși, timidele dorințe pe care le-ar transmite lui Moș Crăciun. Ar vrea ceea ce toți copiii își doresc. Unii primesc. Pe ele, acest noroc le-a ocolit: păpuși și dulciuri. Åži o bicicletă. Ar vrea să aibă bani să meargă și ele într-o excursie, undeva, să vadă țara… Iar frații și sora lor mai mare au și ei dorințele lor nespuse, de adolescenți, care n-au șanse prea grabnice de împlinire. Nevoile familiei Boștiog sunt, însă multe. Cei doi părinți fac eforturi supraomenești să le asigure urmașilor lor hrana zilnică, să-i spele și să-i îmbrace. Pentru familia lor, o vacă ar fi darul cel mai potrivit.
Dacă doriți să fiți Moș Crăciun pentru copiii cuminți și silitori ai acestei familii, le puteți dărui orice: de la jucării, alimente și articole de igienă, până la bani cu care să-și poată cumpăra, până la urmă, atât de necesara vacă.
