Horcăie. Atât mai poate face, adâncit în propriile scursuri și astupat până peste cap de două plăpumi. Plapumi zdrențuite și soioase. Ude și alea, ca și surogatul de pat, de urina care nu apucă să se usuce. Are 70 de ani Costică Ponea, din satul Podu Lacului, comuna Poiana Cristei. Åžaptezeci de ani și un trup complet neputincios, pe care pare că nici moartea nu-l vrea… Fiul lui zice că-i poartă de grijă din propria pensie de handicap de 33 de lei, pe care o primește, cică, fiindcă nu are un ochi. L-a cazat într-o magherniță anexată casei, fără lumină și fără căldură. Åži zice că nu-l poate duce la doctor, că n-are bani să plătească. Nea Costică nu are niciun venit, nici măcar ajutor social, așa că nu este asigurat. Drept urmare, bietului om nu-i rămâne decât să moară – de foame, de frig sau de boală, sau de toate la un loc – învelit în propriile-i scursuri. La ora când citiți acest articol, nea Costica se află la spital, ca urmare a demersurilor făcute aseară de reporterii noștri. Pentru că nu am vrut să fie prea târziu și pentru că pur și simplu ne pasă!
Un gând nu mi-a dat pace pe drumul de întoarcere: care-o fi fost menirea lui nea Costică pe acest pământ? Să ajungă să zacă precum un animal rănit, în propriile fecale? Åži care i-or fi fost păcatele, atât de grele, încât să ajungă să trăiască printre oameni care văd, aud, merg și mai ales – așa ne place să credem – au conștiință, și să ajungă în asemenea hal?! Dincolo de orice legi și deasupra oricăror judecăți, omul trebuie să rămână OM! Åži dacă el însuși nu mai poate, e obligatoriu, e creștinește, e în mersul firii să-l ajuți tu, cel care încă mai ești în putere și care de aceea, ai pretenția de a fi tratat la rândul tău, ca om. Practic, bietul bătrân din Podu Lacului trăiește ca într-un grajd. Însă, de s-ar fi născut animal, soarta lui ar fi fost cu totul alta. Pe un animal bolnav, stăpânul face tot ce poate să-l salveze. Că-i folositor la casa omului. Un septuagenar sfârșit însă… cui mai folosește…?
Urcând dealul spre casa lui – indicată, de altfel, de un sătean care știa că „acolo-i necaz mare” – am vrut să cred, privind zăpada imaculată, că poate nu-i așa! Sau măcar, poate că nu-i chiar așa cum am auzit… Căsuța s-a ivit, albă ca o speranță. O căsuță modestă, al cărei aspect m-a făcut să cred, pentru o clipă, că așteptările mi se împlinesc: să vezi că nu-i tocmai așa! Dar… Doar încă zece pași. Atât. Åži curățenia strălucitoare, sănătoasă a zăpezii a dispărut sub mizeria cruntă a suferinței omenești… Nefericitul la care venisem nu locuiește în respectiva casă. Ci într-un fel de magherniță lipită de ea.
Om îngropat în mizerie
Din încăperea în care l-am găsit, chinuindu-se, nea Costică n-a mai ieșit de mai bine de un an. Zăcea, sărmanul, ascuns temeinic sub două plăpumi soioase, zdrențuite, pătate de urină și fecale. Zăcea pe patul denivelat, cu capul atârnând într-o parte, cu corpul contorsionat, îngrămădit în el însuși… Din gura deschisă a suferință, un horcăit sinistru, rău prevestitor se încăpățâna să răzbată ca unic semn de viață. Frigul pătrunzător din odaie n-a putut îngheța duhoarea răspândită de scursurile omului de sub plăpumi, și de rănile lui deschise, care au început să-i mănânce trupul imobilizat în propria-i urină. Godinul plasat într-un colț al încăperii cu pereții pătați de apele ploilor dădea de înțeles că acolo s-ar putea face, dacă s-ar vrea, un cât de mic foc. Iar pe un scaun brăzdat de urme temeinice de jeg, două resturi de pâine molfăită de gura lui fără dinți și o farfurie cu un soi de… lături, constituiau hrana de azi, de ieri, sau de cine știe când a bătrânului.
Nea Costică n-a putut spune dacă-i e foame. Dacă-i e frig. Dacă-i e rău sau dacă are vreo dorință. Ne privea cu ochi larg deschiși, de animal aflat în cruntă suferință… Iar când fiul lui a dat la o parte zdrențele cu care era învelit, duhoarea urinei proaspete ne-a lovit în moalele capului… De acolo, de sub plăpumi, unul dintre picioarele bietului om s-a ivit murdar și învinețit de boală. Totuși, chiar așa sfârșit cum este, ținând cu dinții de ultima urmă de demnitate omenească, sărmanul se chinuie cât poate să facă treaba mare altundeva decât în pat. Åži cum nu se poate deplasa, atunci când simte că trebuie, își trage trupul la marginea saltelei și încearcă să facă totul lângă pat… Din când în când, băiatul lui cel prieten cu Bachus, Ion, adună ceea ce… cade acolo. „Cât pot și eu, că sunt suferind cu ficatul, am ciroză”, zice, ridicând din umeri.
„Până acum un an umbla în patru labe”
Ion, fiul lui nea Costică, a explicat că el, din indemnizația sa de handicap de 33 de lei, face atât cât poate pentru supraviețuirea sa și a părintelui său. Mai zice și că o vreme, o femeie care a stat cu el i-a purtat bătrânului de grijă, dar de când aceasta a plecat, se descurcă mai greu. „Mai vine o vecină de aici și îi mai aduce lui tata de mâncare, îi mai face focul”, spune. În rest, zice că el câștigă uneori câte ceva muncind cu ziua. Cârcotași, vecinii spun că mai tot câștigul s-ar duce pe licori bahice… „Tata e așa de un an, de atunci a paralizat de tot. Acum 30 de ani a avut un accident, s-a lovit la cap și de atunci toată viața noastră s-a schimbat. După ce a fost prin spitale, pe la București, după acel accident a devenit mai violent. Mama s-a despărțit de el, ne-a luat pe noi, două surori și pe mine, și a plecat. Apoi pe mine m-a luat bunica înapoi și am rămas lângă tata. Dar el nu a mai fost ca înainte”, povestește Ion.
Înainte, așa cum spune el, nea Costică cel neputincios de acum a fost cunoscut de tot satul ca tâmplar priceput. Vecinii spun că făcea din lemn orice i se cerea. Uși, garduri, ferestre și toate cele necesare pentru casa omului… „De câțiva ani a căzut la pat. Până acum un an și ceva tot mai putea umbla măcar în patru labe. Dar de un an, este așa cum îl vedeți. Nu se poate mișca. Ce să fac și eu, cum să mă descurc? Fac și eu ce pot”, zice Ion.
Internarea într-un azil, posibila soluție salvatoare
Fiul lui nea Costică a explicat că tatăl lui nu are nicio pensie, toată viața lucrând tâmplărie prin sat. Pentru că figurează în scriptele primăriei cu o bucată de pământ, nici ajutor social nu i s-a mai dat. Așa că, indiferent cât de bolnav ar fi, nu poate beneficia de tratament medical, nefiind asigurat. „Åži eu n-am de unde să plătesc la spital zilele de internare”, ridică Ion din umeri.
Chiar așa să fie? Un om care are nume, prenume, acte care demonstrează că e cetățeanul acestei țări, poate crăpa bine mersi în propria-i mizerie numai pentru că are o bucată de pământ? Pământ de care oricum nu se poate folosi, pe care oricum nu e capabil fizic să-l vândă, dar care îi retează șansa unui ajutor social? Care să-i dea șansa de a beneficia de dreptul la îngrijiri medicale?
Pentru că nu am putut rămâne indiferenți la agonia omului de 70 de ani, pentru că nu putem crede că indiferența poate merge până acolo încât un om poate fi lăsat să moară numai pentru că nu este asigurat, aseară târziu am făcut demersuri pentru ca acest OM să ajungă la spital.
Poate că cei autorizați să-i întindă mai departe o mână de ajutor îi vor da șansa acestui biet nefericit să-și trăiască apusul vieții într-un loc civilizat, alături de alți bătrâni aflați în situații dificile. Să mai trăiască atâtea zile câte-i va mai lăsa Dumnezeu…
În edițiile următoare vom reveni asupra acestui caz.
