Am revenit și sâmbăta aceasta cu interviul luat actorului Sorin Francu. În continuare, veți afla opiniile sale despre Shakespeare și despre condiția actorului, despre transa spirituală care răpește identități, despre ce înseamnă viață ori moarte și desigur, despre intervalul dintre ele. Data trecută, domnul director de Teatru rămăsese dator cu un răspuns la întrebarea: „De ce după atâtea secole, încă se mai joacă marele Will?”
R: Umorul? Problema condiției umane?
S.F.: Pe aici te apropii, e vorba de universalitatea existențială. Noi toți suntem la fel. Relațiile dintre oameni și relația cu divinitatea sunt aceleași, noi nu ne-am schimbat. De mii de ani e la fel. Dă-mi voie să-ți citez:
„Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui Creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtoare nu există decât modul de a-și găti bucatele. Niciun neam de oameni nu e mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent sau mai prost. Unul e mai așa, altul mai altminterlea, dar la urma urmelor toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace.”
Acestea sunt cuvintele lui Caragiale către Vlahuță, notate într-una din scrisorile sale către acest prieten drag.
R: Nu pot fi total de acord cu dumneavoastră. Civilizația a permis apariția filosofiei și prin filosofie, omul se poate ridica la cel mai înalt nivel spiritual, nivel la care un polinezian canibal nu are acces.
S.F.: Ne întoarcem mai adânc. De ce nu a vrut Dumnezeu ca oamenii să guste din mărul cunoașterii? Predispoziția spre păcat e mai mare, direct proporțională cu nivelul cunoștințelor. Dezvoltarea spirituală trebuie să se manifeste odată cu dezvoltarea intelectuală, pentru ca omul să-și poată înfrâna instinctele, să poată rezista tentației. Cleopa, care m-a amuzat teribil, spunea că diavolul, în orașe, vine sub tot felul de forme, sub forma unei femei, a unei mâncări, a unui obiect, dar în pustietate vine personal. Puterea celui smerit e mult prea mare și lupta între cele două forțe trebuie să se dea individual.
R: Dar până la urmă răul nu e specific omului, nu e imanent lui?
S.F: Vezi, fiecare individ are o parte bună și una rea. Tocmai datorită mediului în care trăiește, una dintre cele două părți va învinge. Altfel, lumea nu ar mai fi în echilibru.
R: Păi nu tocmai civilizația veghează asupra acestui echilibru?
S.F.: Nuuu…. Civilizația asta de cine a fost făcută la urma urmei? Zonele civilizate de pe mapamond sunt strategic dispuse pe glob. Divinitatea stabilește balanța dintre bine și rău. Eu nu sunt pesimist, eu conștientizez faptul că urmează prefaceri majore pentru planeta asta. Echilibrul nu mai funcționează.
R: Cu aceste convingeri teribil de realiste ați pornit și atunci când ați decis să vă faceți actor?
S.F.: Desigur că nu!!! Când te gândești la un actor, trebuie musai să te gândești la unul care vrea să se ajungă bănește. Nu contest, sunt și actori care își respectă meseria.
R: Hmm, dar actorul, așa cum e el, dărâmat de realitate, când e pe scenă, nu reușește să uite de publicul din fața lui, să se despartă de conștiința lui de sine?
S.F.: Aici sunt mai multe categorii. Există actori, actori meseriași, actori talentați, actori intuitivi… multe categorii! În momentul în care actorul reușește ca, odată parcurgând traseul psihologic ori existențial al personajului pe care îl interpretează, reușește să se confunde cu acesta, atunci acela e ceea ce eu numesc actor. E un soi de capacitate de dedublare a personalității: golești tot și te încarci cu atitudinea personajului pe care vrei să-l interpretezi, dar e un fenomen rar, foarte rar. Pentru a ajunge la acest nivel de performanță, trebuie să atingi și o anumită stare mentală. E o muncă asiduă a actorului cu sine. Trebuie să fie și un dat divin, de asemenea, dar sunt și actori meseriași, care se fac doar că sunt altcineva. Publicul foarte avizat reușește să facă aceste diferențe, altfel nu se poate spune cine a plecat și e de fapt, una cu personajului și cine interpretează doar un rol.
I: Ori transpunere mecanică, ori trăire.
S.F.: Avem actori români foarte buni, dar nu cred că mulți de la noi au reușit să atingă această performanță. Voi da un exemplu, chiar dacă din cinematografie (aici lucrurile sunt diferite, trebuie să menții o stare un minut, două, cât se filmează, apoi poți să uiți, trebuie să ai abilitatea de a ieși sau de a intra foarte rapid din emoție, pe când într-o piesă, preț de o oră jumătate, ești altcineva). E un film american, „Ironweed”, cu Jack Nicholson și Meryl Streep, în care personajul interpretat de Meryl Streep moare. Ca să fie cât mai veridică starea cadaverică, cei din staff au acoperit-o cu gheață ca pielea să capete o nuanță vineție. Åži-a spus femeia replicile, s-a terminat filmarea, pupături, ultima dublă, au început să strângă și ea nu se ridica de acolo. Meryl Streep era în transă, ea plecase… au chemat ambulanța, au resuscitat-o, au chemat-o înapoi, dar ea în minutul acela a murit. Eu pe aceștia îi consider actori!
R: E extrem de dificil, nu există limite?
S.F.: Niciodată nu știi unde e limita și când poate fi depășită. Dacă te gândești la ea, înseamnă că ți-o propui. În meseria asta, nu sunt limite, te arunci. Meryl Streep a intrat într-un fel de moarte clinică, s-a blocat, sufletul ei poate a plecat atunci către lumină.
R: E ca și cum s-ar uni două morți într-un singur trup.
S.F.: Această stare de grație nu vine de multe ori. Există un anume personaj, un anume rol care te duce departe. Rutina te face să capeți ușurința de a pătrunde în pielea personajului și cu limite, e ușor să te confunzi cu personajul pe care l-a gândit dramaturgul. Când actorul, în timp ce joacă, nu mai știe cine e el, aceasta e starea de grație. Se spune că această stare specială a mai fost trăită de un actor și circulau zvonuri că nu ar mai fi jucat din acel moment niciun personaj, dar rumorile au fost curând infirmate căci el mai acceptase și alte roluri între timp. E vorba de Robert Powell, care l-a jucat pe Hristos în filmul lui Zeffirelli.
R: Mi-ați dărâmat opiniile despre actori, teatru și film. Cred că publicul, eu și ceilalți, avem imprimate niște stereotipii, niște forme prin care vedem arta, scena, piesa, actorul.
S.F.: Da, de aceea când merg la un spectacol total nou, încerc să fiu obiectiv. Mă străduiesc să mă rup de toate, trebuie să-mi argumentez părerile față de prietenii mei actori.
R: Am înțeles. Pe final, aș vrea să vă întreb ce piese vor fi disponibile în stagiunea aceasta.
S.F.: Stagiunea de anul acesta este puțin bolnavă. Suntem un teatru cu 13 salariați, nu ne putem compara cu Galațiul sau cu Brăila sau cu Buzăul (teatrul de proiecte). Cu 4 actori și colaboratori adunați de pe ici, de pe colo, încercăm să scoatem premiere. Va fi destul de greu să demarăm această stagiune în forță, drept pentru care ne bazăm pe o „Noapte furtunoasă”, pe „Bulevardiera” în care va juca însuși regizorul, lucrez la un spectacol pentru copii și la un text, adaptat după o piesă de Sofia Prokofieva. Vom sărbători de asemenea 100 de ani de la înființarea teatrului din Focșani și în acest sens, pregătesc publicului o surpriză.
Am încheiat interviul cu nostalgia unor iluzii destrămate. Actorul nu e un spirit complet liber, care depășește barierele lumii cotidiene. Uneori, el doar pretinde că zboară în lumi paralele, mai bune, mai calde și mai primitoare, când de fapt, el se luptă cu realitatea zdrobitoare, bătându-se pentru arta sa, pentru dreptul de a plânge și de a râde, pentru meritul său de a întoarce oglinda adevărului spre chipul spectatorului.
Colegiul Național Unirea
