Teatrul a încetat de mult timp să mai însemne ceva consistent în viața mulțimilor. Televizorul zbiară, ziarele scriu cu sânge și cinism, elogiind prostia, radiourile repetă prostește melodii formate din două-trei cuvinte și întreaga atmosferă se poluează treptat cu zgura lipicioasă a insignifiantului.
Falsele probleme, teama de a face un pas înaintea celorlalți și fuga permanentă – Dumnezeu știe pentru ce – transformă potențialul spectator într-un om golit de emoție. Poate că am ajuns să privim actorii ca pe niște păpuși într-o vitrină îndepărtată și tocmai de aceea trăim cu impresia că ei nu ne mai cunosc pe noi, noi nu îi mai înțelegem pe ei și așa mai departe…
Dacă tu deschizi ochii, dacă el deschide ochii, dacă eu deschid ochii, dacă toți vom întrezări printre pleoape adevărul, atunci vom fi liberi să ne bucurăm în fața unui joc actoricesc reușit și vom citi în personajele dramaturgilor ca în sufletele noastre. Poate că tocmai aceste întâlniri cu actorii ne ajută să căpătăm suficient curaj pentru a ne întâlni cu noi înșine. Prin interviul de sâmbăta aceasta, domnul Sorin Francu, directorul teatrului local „Maior Gheorghe Pastia”, ne invită să ne uităm de două ori la lucruri, încercând să le descoperim esența…
Sorin Francu: În țara asta se mai cere ceva?
Reporter: Pâine și circ.
S.F.: Astea se dau, dar ce se cere? Mai cunoaște cineva valoarea lucrurilor sau totul se limitează doar la prețul lor? Așa că… e greu, intrați într-o lume, uf! Depinde foarte mult ce te interesează, ca om: poți să te îmbraci cu o jachetă de blugi sau cu o țoală Versace și tot de frig te apără, și una, și alta, poți să mănânci și covrigi cu ceai și să te simți bine, poți să mănânci și vită de Cobe, să te înjure toată lumea. Teatrul nu mai influențează pe nimeni. Lumea nu mai vine la teatru ca la teatru, el rămâne însă o oglindă a ei pentru că aici se pot spune, în diverse forme, tarele societății. Teatrul va rămâne un bufon și asta îmi amintește de o poezie de-a lui Ion Pribeagu, ovrei din sulița Moldovei. Poezia se numește „Regele și bufonul” și spune povestea unui rege, Nimbus, care avea un bufon, Nimbo. Bufonul făcuse nu știu ce năzdrăvenie în consiliul de coroană și regele l-a amenințat că îi va tăia capul dacă va mai repeta gafa, iar pe deasupra bufonul trebuia acum pentru a-și salva pielea să îl facă pe rege să râdă și apoi, imediat, să se înfurie. Tot așa, în consiliul de coroană, bufonul intră și îl pișcă pe rege de fund. Maiestatea-Sa se enervează, îl ceartă, țipă și bufonul se apară: „Credeam că e regina!”. Ce se întâmplă? Eu de pe scenă văd foarte clar inapetența publicului pentru teatru.
R: De unde pornește această radicală scădere a interesului colectiv pentru teatru?
S.F.: Trăim vremuri în care celelalte mijloace de comunicare sunt mult mai la îndemână, mult mai comode și mult mai agresive în ceea ce privește relația cu publicul, iar teatrul nu mai face față decât coborând nivelul moral al execuției. În teatrele de provincie, lumea vine mai mult ca să fie văzută, eu însă mi-a aduc aminte că altă dată, în anii 80, teatrul era unul dintre mijloacele cele mai pertinente, acute și curajoase de a lupta împotriva sistemului. Piesele țineau trează speranța. Oamenii își spuneau: „Hai că poate odată și odată se va putea!”. Generația voastră însă a venit după ce istoria ne-a băgat într-un sistem și mai prost decât comunismul. A fost o perioadă cu multe mizerii, dar totul a ținut de zelul celor care aplicau legile. Căci, cum s-a întâmplat cu Parisul în cel de-al doilea război mondial?
R: Ce s-a întâmplat?
S.F.: Dietrich von Choltitz a primit ordin de la Hitler să ardă Parisul din temelii și totuși, guvernatorul neamț nu s-a supus. Dacă nu ar fi avut conștiința că poate distruge secole de cultură, în prezent Parisul nu ar fi existat. Era un om de valoare, un om conștient.
R: Åži asta ne conduce la concluzia că în mijlocul unui secol prăpăstios, mai exista scânteia culturii.
S.F.: Dar de ce nu se întâmplă asta și în România?
R: S-a întâmplat și se întâmplă. Pe vremea comunismului, s-a format încet-încet o arhivă de aur în ceea ce privește teatrul radiofonic.
S.F.: Åži acum mai sunt piese bune. Înainte, fiind o singură televiziune, fiind un singur radio, ajungeau cu adevărat cei mai buni dintre cei mai buni. Cinematografia de asemenea era în floare, se făceau aproximativ 100 de filme pe an.
R: „Dacii”, „Columna”…
S.F.: Da, indiscutabil! Degeaba îl critică acuma pe Sergiu Nicolaescu. Filmele din seria „Cu mâinile curate” erau pe vremea aceea comparabile cu producțiile de la Hollywood. Acum, nu mai simt emoție când văd filmele românești, niciun mesaj original.
R: Vreți neapărat idei originale?
S.F.: Păi, despre ce e vorba?
R: Ideile originale au murit, tot ce e nou e îmbrăcat în alte haine. Åži Molière s-a inspirat din Plaut.
S.F.: Da, cărțile se scriu din cărți, nu există plagiat, de asta râd eu acum când aud fel și fel de acuze. Mă gândeam că poate și grecii s-au inspirat la urma urmei din niște scrieri mai vechi, dar vorbeam cu cineva odată, de ce se joacă de atâta timp Shakespeare, cu atâta fervoare, cu atâta interes? Peste tot, oricând, în orice teatru, în orice stagiune?
R: Caracterele umane deosebite?
S.F.: Tot teatrul e despre caractere umane speciale.
Răspunsul la această întrebare și odată cu el, continuarea interviului… în articolul de sâmbăta viitoare. Fiți cu ochii în patru!
Colegiul Național Unirea
