VIDEO şi GALERIE FOTO: Douăzeci de ani de suferinţă

1
5253


 

   Fiecare zi și fiecare noapte din viața lui de aproape 20 de ani au însemnat, pentru George Blănaru, din satul Rădulești, comuna Vânători, durere și chin. Tânărul a venit pe lume cu tetrapareză spastică și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, a trebuit să îndure și sărăcia, dar și răutățile omenești. Tatăl natural l-a părăsit. Al doilea tată l-a bătut, ca să-i ia banii dăruiți de oamenii milostivi, la biserică. Iar acum, trăiește înconjurat de grija și dragostea mamei sale împreună cu care și-a găsit cel puțin liniștea sufletească într-un nou cămin, alături de un tată omenos și de un frățior de doar un an și câteva luni. Totuși, nevoile sunt multe… Banii prea puțini câștigați de aceștia fac ca tratamentele de care are acută nevoie George să fie un vis imposibil de atins. Dacă după ce-i veți afla povestea, veți dori să îl ajutați, o puteți face apelându-i mama, pe Aftinia Maftei, la numărul de telefon 0769.460.092

   Mai e puțin și George, tânărul cunoscut în tot satul ca urmare a bolii cumplite de care suferă, va împlini 20 de ani. Frumoasa sa vârstă nu va fi sărbătorită nici acum, ca de fapt niciodată altcândva, printr-un chef pe cinste alături de prieteni. Nici măcar printr-o întâlnire amicală. Și asta, pentru că George nu are prieteni.
   Boala, trupul său contorsionat și chinuit de dureri, neputința de a face orice de unul singur i-au condamnat existența la izolare. O spune el însuși, sincer și deschis, deși și-ar fi dorit din tot sufletul ca situația lui să fi fost alta… Alta, adică aceea normală, de care se bucură orice copil, orice adolescent, orice tânăr… Alta, adică aceea în care visele se pot îndeplini. În care toată suferința vieții înseamnă, de exemplu, o julitură în genunchi, căpătată la un meci de fotbal, prima iubire neîmpărtășită, un eșec la un examen ori o răceală trecătoare…
   De acolo, din patul său în care zace imobilizat, nu poate cunoaște lumea decât de la televizor. Iar când crizele îi pietrifică membrele, îi torsionează trupul în poziții stranii și durerile sfâșietoare îi întunecă mințile, singurul sprijin, singurele mângâieri vin de la biata sa mamă… Nu-i place să-i vadă lacrimile și dacă ar putea, ar lua asupră-i și chinul ei sufletesc. Pentru că de aproape 20 de ani, sunt o echipă… Despre alții poate s-ar putea spune că au trăit și bune și rele însă ei doi, mama și fiul, parcă au fost sortiți să trăiască doar rele… Åži parcă nu este drept… „Câteodată, știți, aș vrea să nu mă mai chinui atât…”, zice George. E conștient de toată starea sa. Fiindcă i-a fost destinat ca în închisoarea trupului bolnav, mintea să-i rămână limpede…

S-a născut prematur, cu greutatea de 1,3 kg

   George s-a născut prematur, zice mama lui, din pricina efortului făcut de aceasta când  „am trecut fraudulos granița, ca să ajung la soțul meu în Germania. Din cauza efortului, George a venit pe lume la șapte luni și trei zile și a cântărit, la naștere, doar 1,3 kilograme. Medicii ne-au spus încă de atunci că este bolnav și că în primii trei ani trebuie să facă intensiv recuperare. Dar a trebuit să mă întorc cu el acasă, în România iar soțul, tatăl lui, ne-a părăsit…”, povestește Aftinia, mama tânărului.
   Cum nu avea unde să locuiască iar în casa soacrei nu mai putea sta, femeia a căutat adăpost în casa mamei sale din Rădulești. „A fost extraordinar de greu, nu aveam niciun ban, salariul de însoțitor nu se dădea de la primărie, lui George trebuia să-i cumpăr pamperși, toată viața de fapt a trebuit să-i cumpăr… În fiecare an trebuia să-l duc la comisie pentru reînnoirea certificatului de handicap. Transportul costa, că nu-l puteam duce cu microbuzul în starea lui…”, își reamintește biata femeie, tot calvarul prin care a trecut…
   La cinci ani de când ea și copilul ei atât de bolnav au fost părăsiți de tatăl acestuia, Aftinia a întâlnit un alt bărbat. A crezut că va găsi alături de acesta echilibrul unei vieți înscrise în tiparele normalității dar… n-a fost să fie. De ce, spune chiar George: „Mă bătea. Mă bătea foarte tare… ca să-i dau bani. Åžtiți, mergeam cu mama la biserică și lumea îmi mai dădea câte un ban. Åži când veneam acasă el mă bătea că nu vroiam să-i dau banii ăia, ca să-și cumpere el băutură și țigări… Așa că ne-am hotărât să ne despărțim de el și ne-am întors aici, la Rădulești, la bunica”.
   Nici aici problemele nu i-au ocolit, niciunul nefiind dispus cu adevărat să îi găzduiască permanent. „Până la urmă, fratele meu, ca să plec din casa mamei unde vroia să rămână el, mi-a dat bani să ridic două camere pe pământul ăsta. Am făcut chirpici cu mâinile mele și încet încet, am ridicat camerele”, spune Aftinia. În urmă cu ceva ani, femeia l-a cunoscut pe actualul său soț, pe Marian. A crezut mereu că greutățile se pot duce mai bine în doi și de data aceasta, zice că a avut noroc de om bun. Chiar dacă sărăcia nu a dispărut, măcar acum are înțelegere. Åži în această liniște casnică a venit pe lume și frățiorul lui George, un copilaș sănătos și vesel, acum în vârstă de numai un an și nouă luni.

Din lipsă de bani, George nu face tratamente de recuperare

   Actuala familie a lui George trăiește din leafa minimă câștigată de Marian care lucrează la Focșani, la spații verzi, din salariul de însoțitor al Aftiniei și indemnizația de handicap a tânărului. Banii, foarte puțini, de abia le ajung pentru hrană, pentru pamperșii și celelalte obiecte indispensabile băiatului, așa că de ani buni acesta nu a mai ajuns să facă vreun tratament de recuperare. Despre singura dată când a făcut așa ceva la Techirghiol, George își amintește ca de singura sa bucurie. „A fost singura dată când am văzut marea… Åži nici dureri nu mai aveam”, spune el, pentru ca mama sa să continue. „Am mai fost și la Focșani la recuperare, la Centrul de zi dar când a plecat sora mea în Italia și nu mai aveam unde să stăm peste noapte, nu ne-am mai dus. Oricum, e foarte greu de ajuns, trebuie să plătim o mașină că în microbuz cu el, în starea asta, e imposibil de mers. Iar la Focșani, cum să-l transport de la microbuz la sediul centrului, fără mașină…”, explică femeia.
   Pentru că nu a avut parte de aceste tratamente regulat, mușchii lui George s-au atrofiat atât de mult, încât picioarele și mâinile au ajuns să fie ca două rămurele fragile. Degetele mâinilor s-au contorsionat nefiresc, fiindu-i imposibil să le întindă. Iar spatele i s-a deformat, deși mama lui, atât cât o țin puterile și priceperea, îl masează și-l întoarce de pe-o parte pe alta ea însăși. „E tare greu.. Când face crize se strânge tot, înțepenește, strânge din dinți. Am o lingură de lemn pe care i-o bag în gură în momentele alea, că-și pierde cunoștința, horcăie… E îngrozitor… Ca să nu mă prindă crizele lui nepregătită dorm cu el noaptea. Îl întorc mereu, că înțepenește, îl dor osișoarele…”, plânge încetișor nefericita mamă. La aproape 20 de ani, fiul ei dacă depășește greutatea de 40 de kilograme…

Un pat medicinal, un monitor, Internet și o excursie reală

   Chiar dacă toată existența lui a fost imobilizat de boală și cu toate că aceasta l-a condamnat la izolare, George a aflat, privind la televizor, că până și viața unuia ca el ar putea fi mult mai ușoară. Toate lucrurile care ar putea contribui la asta sunt, însă, imposibil de asigurat din veniturile mult prea mici ale familiei. Băiatul știe, înțelege însă nu se poate opri să-și dorească… „Aș vrea, dacă se poate”, începe timid, „un pat din ăla care se ridică, să nu mai stau întins toată ziua… Åži aș mai vrea un monitor mare, să pot vedea bine pe el… Åži, dacă se poate, aș vrea să rog pe cineva să mă ajute să am și eu Internet. Aș învăța să vorbesc și eu cu alții care sunt în situația mea… Nu m-aș mai plictisi…”, spune tânărul.
   Deznădăjduită ca de fiecare dată când știe că nu-i poate asigura un pic de mai bine fiului ei, Aftinia nu-și poate stăpâni lacrimile. Chiar dacă au trecut aproape 20 de ani de când e martoră nelipsită la suferința propriului copil, nu s-a putut obișnui cu  condamnarea lui la chinuri nici până astăzi… Iar următoarea dorință exprimată a fiului ei pare să-i răsucească și mai adânc, cuțitul în rană. „Aș vrea și eu să mă mai plimb… Să merg cu mama într-o excursie la munte…”, zice băiatul, cu capul răsucit luminat de un zâmbet larg și luminos, ca visul tocmai rostit…

În așteptarea unei minuni…

    De 20 de ani, în fiecare noapte, veghindu-i somnul, Aftinia roagă instanța divină să-i acorde clemență fiului său fără vină. În fiecare noapte, ea se roagă ca și în viața lui să se întâmple o minune, ca norocul să-și întoarcă fața și către el… Minunile însă, aici, pe pământ, le putem face noi, oamenii. Åži poate că după atâta suferință, George chiar merită una… Pentru acest băiat, un pat medicinal, un computer, o excursie undeva unde să și beneficieze de tratament sau pur și simplu câteva daruri înseamnă minuni… I-ar face existența mai frumoasă. I-ar reda speranța. Åži încrederea că dincolo de universul strâmt al lumii lui, există oameni care nu au inima să-l lase…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here