Am abordat în câteva dintre articolele anterioare importanța cântecului în viața adolescentului. Pentru că fiecare deceniu aduce un curent nou, raportarea la o anumită generație e mai mult decât necesară pentru a înțelege în profunzime fenomenul. Muzica oferă o varietate de alegeri: clasică, soul, jazz, pop, rock, dar fără a ne cantona în clasificări formale, muzica e fie pentru cei mulți, fie pentru cei puțini. Muzica maselor apelează însă la public ca la o colectivitate manevrabilă. Prin videoclipuri și subtext, reușește să pătrundă în mentalul consumatorului, modificând scheme psihice și chiar determinând viziuni despre viață și societate. Ideea capătă proporții mai mari decât este necesar, poate e doar o impresie, dar câteva dintre experiențele mele recente îmi dovedesc că există undeva, un semn de întrebare, tăcut, neformulat încă.
E sofisticată, man…
Mi s-a întâmplat să fiu martora unei confuzii generale stârnită de termenul, de altfel inofensiv, „sofisticată”. Colegii mei se gândeau la o persoană complicată, fără inimă, distantă, superioară și aproape de neatins, sensul cuvântului fiind mult mai pământean, referindu-se la eleganță sau la o prea mult căutată eleganță, care tinde spre artificial, spre nenatural. Modul în care rosteau acest cuvânt mă ducea cu gândul la o tagmă separată, o mulțime de leproși, care poartă povara unei etichete de neîndurat, faptul că sunt „sofisticați”? De unde încărcătura negativă a acestui cuvânt? De unde valoarea sa eufemistică?
Mi-a picat fisa mai târziu, când la urechi mi-a ajuns un murmur ritmic: „E sofisticată man/Tu nu vezi cum se îmbracă, man?/Nu ai bani, zice „lasă-mă”/ Tipa asta e-o pagubă”. Un hit apus, în vogă acum câțiva ani, auzit la radio în heavy motion, din nou și din nou, a imprimat în subconștientul colectiv un soi de rezervă lingvistică, care iată, acum, a influențat o alegere de vocabular. Lucrurile nu se opresc aici și efectele muzicii comerciale sunt mult mai adânci decât ar putea dezvălui o analiză superficială.
Vara nu dorm!
Dacă ați crezut că hit-ul verii și-a încheiat perioada de glorie, atunci v-ați înșelat. Toamna, cu toată nostalgia ei, cu dorul de vacanță, naște amintiri recente, chiar și de natură muzicală. Ce se întâmplă însă când un profesor temut, respectat și apreciat se oprește din predat pentru a-și închide telefonul a cărui sonerie face furori printre elevi? De unde valul de simpatie, de unde hohotele de râs? Toată lumea a recunsocut primele note ale hitului „Eu vara nu dorm!”. Reușește cântecul să depășească diferențele dintre generații? E doar o simplă apropiere ironică de adolescenții anului 2012, simulată de un adult de dragul unei situații nostime? Cine știe… refrenurile repetate obsesiv, devenite cum ar zice englezul, „ear worms” atacă până și cele mai puternice bastioane!
I got the power!
Dacă ați crezut că melodiile sunt doar un mijloc de a empatiza cu ceilalți, v-ați înșelat, ele ajung să înlocuiască cuvintele și se pot transforma în expresii emoționale, hazlii chiar. În timpul unui scurt speech despre importanța clasei a XII-a, unul dintre profesori ne-a spus în loc de încheiere: „Puterea viitorului stă doar în mâinile voastre”. Speriat de gravitatea unei asemenea sentințe, un coleg din ultima bancă a fredonat scurt, cu o voce înecată de râs: „I gooot the power!” (Vă mai amintiți poate de melodia lui Snap, „I got the power!”, un soi de rap, hip-hop sau așa ceva, remarcabil pentru propoziția-laitmotiv care dă însuși numele piesei).
S-a ameliorat astfel angoasa responsabilităților presante? Da sau nu, rezultatul e mai puțin relevant, dar e interesant că treptat simțim nevoia de a face asocieri inedite dintre ceea ce ascultăm și ceea ce suntem, așa că îmi vine în minte vorba lui Nichita Stănescu: „Suntem ceea ce iubim!”, dar, aplicat la contextul nostru, mă gândesc că, fără să ne dăm seama, ajungem să fim ceea ce consumăm.
Jameia, un cuvânt exotic, dar fără noimă
Antonia, cântăreață în vogă, cunoscută pentru melodiile „Morena” și „Marionette” a lansat un nou hit, care a ajuns fără întârziere pe lista tuturor radiourilor importante, printre care se numără desigur și radioul liceului „Unirea”. Informația-cheie în această melodie este cuvântul Jameia, rostit cu duioșia unei declarații de dragoste, dar care rămâne fără nicio explicație. Åžoaptă, nume propriu, capriciu lingvistic… nu se știe, dar nimeni nu se dă în lături să rostească termenul cu prestanța unor cunoscători de limbi asiatice. Jameia, jameia în sus și în jos… lumea a devenit toată o variație muzicală în jurul acestui cuvânt plin de mister.
Call me maybe!
Carly Rae Jepsen aduce un suflu nou în această toamnă. Piesa a devenit pretext pentru noi întâlniri romantice și fetele, obișnuite să aștepte primul pas din partea celuilalt, sunt încurajate să ia inițiativa, iar dacă îndrăzneala duce la eșec, melodia le e aproape, ca o consolare ce le lipsește de remușcări pentru că tot ce trebuie să facă e să dea din umeri și să pună mai mult accent pe cuvântul „maybe”! Videoclipul dinamic, fața prietenoasă a artistei și linia melodică simplă, săltăreață, cu un ritm ușor de prins, au influențat parțial distracțiile cotidiene ale adolescenților. Astfel, se lansează prin pauze fel de fel de pariuri: reușești să îi iei numărul de telefon din două-trei cuvinte? De multe ori, curajoșii se izbesc de o realitate plină de scepticism, dar muzica aceasta, comercială, blamată sau adorată, ne impune o stare de reverie, aproape hipnotică, așa că… atenție la glasurile din umbră!
Colegiul Național Unirea
