GALERIE FOTO: Mariţa, femeia care supraviețuiește fără niciun ban!

18
5728


   Care este limita suportabilității omenești? Cât timp poți îndura foamea, cât poți suporta izolarea, chinul durerilor crâncene ale trupului îngenuncheat de zecile de ani, indiferența alor tăi, singurătatea…? Și cum o fi să numeri zile și nopți și săptămâni și luni în care unica bucurie cu iz omenesc este pomana unei bucăți de pâine goală, făcută de cine știe ce creștin milostiv… Vă vine sau nu să credeți, în satul Șerbești, comuna Vidra, o femeie de 79 de ani așa trăiește! Marița Pătrașcu, mamă de copii și bunică de nepoți, mai toți risipiți prin străinătățuri, supraviețuiește miraculos, fără să aibă niciun leu! Dar niciun leu! Ea nu așteaptă poștașul să-i aducă vreo pensie, nici nu semnează pe vreun stat de plată pentru vreun ajutor social. Slabă ca o părere, roasă pe dinăuntru de boli și cu sufletul obosit, zice că nu mai așteaptă de la viață decât… moartea. „Dar nu vezi… că nici moartea nu vine să mă ia…”.

   
    N-a cerut niciodată ajutor. Nu s-a gândit vreodată să-și facă publică suferința. Åži nici n-a știut, de fapt, că așa ceva se poate întâmpla… Ascunsă pur și simplu în căsuța sa din fundătura unei ulițe a satului, a crezut mereu că dacă așa i-a fost dat, n-are cum să se împotrivească… De unde să știe tanti Marița, care a născut șase copii, care a muncit să-i facă oameni, care s-a străduit să se strecoare printre necazurile cotidiene, inerente unei vieți obișnuite, și care are atât de mulți urmași, că… a devenit cel mai sărac om din sat. Ba chiar cel mai sărac din tot județul! Mai săraci ca ea nu sunt, poate, decât oamenii fără adăpost ori ea, de bine de rău, are, încă, un acoperiș și-o pernă pe care să pună, noaptea, capul…
   Niciodată, dar niciodată parcă nu mi-a fost dat să întâlnesc atâta tristețe, atâta resemnare, atâta deznădejde la un loc… Mă credeam cu sufletul călit în fața suferinței omenești, când mi-am afundat pașii prin stufărișul ulicioarei ce coboară la casa ei. M-am apropiat cu teamă de ograda pârloagă, dincolo de care pomii fructiferi se încăpățânau să-și ridice, deasupra devălmășiei mărăcinișului, rodul bogat… Doi pași. Tăcere… Iarăși câțiva pași… Iar tăcere… Din cușca destinată îndeobște vreunui lătrător, izbucneau în voie, buruieni. Pe sârma din curte, o plapumă înfățată într-un cearșaf alb-cenușiu. Iar pe prispă, cu mâna dreaptă înfășurată într-o pungă, și ținând strâns o bidinea, stăpâna locului spoia, cu mișcări nevolnice, pereții, cu urme albastre de var. „Ce faci, tanti Marița?”, mi-am făcut eu simțită prezența. „Uite, mă chinui să trăiesc…”, mi-a răspuns cu glas obosit. „Că n-am ce mânca… N-am cu ce să cumpăr o bucată de pâine…”, a continuat, întorcând către mine doi ochi ce păreau ei înșiși nuanțați proaspăt de albăstreala spoielii diluate în găleată.
   De sub puloverul cu ochiuri lărgite, rărit și găurit din loc în loc, umerii ascuțiți își ascundeau neputința. Papucii de plastic, roși de atâta purtat, îmbrăcau tălpile picioarelor, bătătorite și terminate cu unghii mizere. Lângă ele, un pui de mâță firav și rupt de foame tremura, prea slab să mai poată, baremi, mieuna. „M-am trezit cu el aici, cine l-o fi pus să vină… Că n-am eu ce mânca, dar să-i mai dau și lui…”, a spus ca pentru sine, tanti Marița. Åži-atâta tristețe era în cuvinte, și-atâta foame și deznădejde în priviri, și-atâta strigăt mut răzbătea din întreaga ei ființă și atâta pustietate în jur, încât parcă aterizasem, fără de veste, în plin ținut al deșertăciunii omenești…

„Azi am o bucată de pâine, mi-a adus-o cineva”

   Două odăi are tanti Marița. Una, în care doarme și în care, de goală ce e, își poate asculta, nopțile, ecoul propriului chin, și cealaltă, în care mai păstrează ceva  boarfe atinse vizibil de trecerea vremilor. Nicio farfurie, doar câteva căni atârnate zadarnic de un suport. O sobă pentru care n-are destule lemne să-i încălzească oasele bătrâne în lungile nopți de iarnă ce vor veni. Un ceas ce ticăie, măsurând, fără speranță, trecerea timpului. Åži-o lampă afumată. O lampă cu gaz, singura care-i mai luminează serile, atunci când bătrânica se capătă cu ceva gaz. „Acum mi-a dat o femeie juma de litru de gaz. Dar nu aprind, că acum zilele sunt mai lungi. Îl păstrez până s-o mai ierna… Că știți, eu nu am niciun ban. Nici pensie. Nici ajutor social, de doi ani. Ajutorul mi l-a tăiat că cică am pământ… Da, am două mii de metri de pământ, uite-l colo”, îmi spune, arătând cu mâna spre deschiderea ferestrei, „dar ce să fac dacă nu-l pot lucra… Nici ce crește în pomi nu pot culege, că amețesc dacă fac mai mult de câțiva pași. Iar dacă rog pe cineva să-mi culeagă, vrea bani… Nimeni nu-ți face nimic degeaba, și eu de unde să le dau, dacă n-am. N-am niciun ban, niciun ban…”, spune jalnic, sărmana. 
   Cât a fost în putere, femeia a muncit pământul, a trăit și și-a crescut copiii din roadele lui, așa cum fac toți ai locului. Åžase copii a născut și, chiar dacă jumătate au murit, au rămas trei care-ar fi putut să-i fie sprijin bătrâneților. „Un băiat e la București, o fată a plecat în Italia, unde sunt și copiii ei, să muncească acolo să iasă și ea din sărăcie. Åži un băiat e aici în sat, dar e necăjit și ăsta, ce să-mi facă mie… Am nepoți, ce să zic, plecați prin străinătate, le-am zis la toți că le dau pământul și casa, dar nu-i nici unul care să vrea să dea iscălitură că în schimbul lor, o să mă îngrijească… Åži atunci, ce pot să fac? Stau și rabd… Mănînc ce vrea Dumnezeu. Mai mi-aduc oamenii câte o bucată de pâine. Mai vine băiatul de aici din sat cu câte o bucată de mămăligă… Lumină n-am… Apă n-am… E jale, da cui să-i spui? Aștept moartea, dar nici moartea nu vine să mă ia”, a spus nefericita.
   Åži-a amintit, cu sfâșietoare tristețe, despre vremurile în care ograda-i era plină cu orătănii, cu animale… „Acu n-am cum să mai cresc. Ar fi fost bine, că mi-ar mai fi făcut câte un ou… Dar găinile trebuie să mănânce, și n-am ce le da. Orice suflet trebuie să mănânce, dar eu n-am nimic, nimic…”.

Cercul închis al vieții chinuite

   Pentru că nu are niciun venit, nici măcar ajutor social, tanti Marița nu se poate duce la medic. Nu este asigurată așa că … n-are de ales când vine vorba de propria sănătate. „Åži tare mă dor picioarele, mâinile… A fost o perioadă când tot vomitam, nu puteam înghiți nici apă, de nu mă mai puteam ține pe picioare. S-a-ntâmplat de-a venit un nepot pe la mine, din Italia, și mi-a luat nu știu ce pastile. Dar și acum mai vomit câteodată… Åži doar nici n-am după ce să mi se facă rău….. Dar la doctor nu mă pot duce, că n-am doctor de familie, cum aud că au toți oamenii”, explică femeia. 
   Zice că dacă tot nu-l poate munci, ar fi vrut să vândă din pământ, dar nu i-l cumpără nimeni. Pe picioare nu se prea poate ține așa încât să bată drumurile la primărie, și nici nu știe ce drepturi are, și cum să facă să le obțină. O chinuie neputința și foamea în fiecare zi și nu înțelege cu ce a greșit de i-a lăsat Cel de Sus, în apusul vieții, o asemenea pedeapsă. „Bărbatu’ mi-a murit acum 11 ani. Am trăit rău cu el, în scandaluri și bătăi, mai ales când se îmbăta. Nu știu de ce-a murit, cred că de băutură… Dar am avut copiii, aveam cel puțin putere să muncesc, să-i îngrijesc… Acum nu mai am nimic și nu mai vrea nimeni să se uite la mine. Ca și cum aș fi a nimănui…”, a spus bătrânica.

Visul suprem: o pâine

   Cu pași osteniți, m-a dus să-i văd ceea ce s-a numit odată, grădină. Efortul celor câțiva metri străbătuți i-a tăiat picioarele. S-a așezat, sfârșită, să-și tragă sufletul pe una din buturugile din ogradă. Puiul de mâță, ușor ca fulgul, o privea cu ochi lucioși, tremurând… O mâță cât un pumn, și o bătrână… Un om și-un animal uniți, întâmplător, de aceeași suferință: foamea… I-am spus femeii că trebuie să plec. În privirea ei albastră n-avea loc nicio speranță…
   Cum să-i ridic, măcar un pic, greutatea neputinței de pe umerii costelivi? Cum să-i spun că va fi bine, că voi povesti lumii drama ei, cum s-o asigur că lumea o va ajuta, când ea trăiește în aceeași lume de aproape 80 de ani, și ajutorul necondiționat nu i s-a dat aproape niciodată…?
   Am urcat pe aceeași uliță pe care coborâsem. Fiecare pas făcut era parcă mai anevoios, purtând un suflet apăsat de compasiune ne-sfârșită și revoltă nemăsurată. Am deschis portiera mașinii. Mi-am scos instinctiv portofelul. Am luat 20 de lei, câți erau în el. M-am întors și i-am pus în mână bunicuței. Åžtiți ce a făcut? A privit banii din palmă. A ridicat ochii spre mine. A privit iar banii. S-a uitat iar la mine. Lacri-mile i-au umezit ochii. Åži-a început să șoptească, repetat: „o să-mi iau pâine… o să-mi iau pâine… o să-mi iau pâine… o să-mi iau pâine….o să-mi iau pâine…”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here