Cu ocazia zilelor municipiului Focșani (6-7 iulie), colectivul de actori ai Teatrului „Maior Gheorghe Pastia” a pus în scenă o piesă surprinzătoare prin actualitatea sa. Chiar dacă datează din 1673, „Bolnavul închipuit”, cea din urmă operă a lui Molière, reprezintă frământarea vremelnică a unei lumi în continuă transformare.
Conceptul regizoral
Se pare că secolul al XVIII-lea nu diferă prea mult de secolul XXI în ceea ce privește viața privată. Conflictele de familie sunt aceleași, căsătoriile planificate nu au fost încă date uitării și bolnavii care pun mai mult preț pe rețete decât pe însăși sănătatea lor îmbogățesc încă zeci de falși doctori.
Andrei și Andreea Grosu, nume strâns legate de spectacolul „Hamlet”, au insuflat piesei lui Molière un aer ștrengăresc. Decorul, costumațiile, gesturile actorilor, tavanul improvizat, încărcat de radiografii… toate parcă ar face cu ochiul unei audiențe care nu are voie să uite că este în anul 2012.
Calitate sau defect? Puterea de a călători în alte timpuri și spații, specifică artei teatrale, este mult diminuată. Forța teatrului de a mima și de a aduce actul imaginației în fața publicului, simulându-I statutul de faptă imediată, dispare. Regizorii au gândit totul invers, Molière nu mai vorbește unui secol apus, el comunică peste veacuri, transmițându-și mesajul cu o deplină luciditate, adaptându-se mereu și mereu vremurilor.
Inițiativa aceasta, îndrăzneață în spiritul ei ludic, nu a deteriorat însă calitatea spectacolului și menirea lui de a reconstrui mesajele piesei originale. Replicile s-au menținut cu fidelitate, momentele acțiunii sunt respectate cu strictețe și singurele elemente care au suferit modificări sunt personajele, mai stridente, mai fardate, mai certărețe, dar nu lipsite de farmec.
Actori și personaje
Rolul care a ieșit în evidență cu ușurință a fost acela al slujnicei Toinette, interpretată de Liviu Pintileasa, actor la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, de altfel un bun partener de scenă al colectivului focșănean.
Gesturile lui sacadate, graba nejustificată, pesemne izvorâtă din surescitarea personajului, vocea voit pițigăiată și văicărelile duse până la extrem au conturat o imagine simpatică a unei slujitoare sincere, devotate, dar lipsită de tact. Toinette e de fapt singura care intuiește relațiile adevărate dintre stăpânii săi, astfel ea colaborează cu fratele lui Argan, se preface că e un doctor ambulant care deține secretul tinereții și o iubește atât de mult pe Angélique, încât își pune slujba în joc pentru a o apropia de Cléante.
Neobosita misiune de a descurca firele acțiunii o pune pe Toinette în centrul piesei și, chiar dacă ea apare și dispare ca o prezență pasageră, tranzitorie, slujnica este resortul piesei. Andrei și Andreea Grosu au intuit acest lucru, ducând ideea până la capăt. Toinette nu dispare de pe scenă atât de des cum ar fi fost normal pentru o slujnică. Scena a fost împărțită în două zone: în prim plan, camera lui Argan și în spatele peretelui cu zeci de radiografii, se află bucătăria (schițată prin plasarea strategică a unui aragaz). Toinette e permanent vizibilă și în exuberanța ei, a cucerit publicul iremediabil. Liviu Pintileasa și-a pierdut cu acest rol, de altfel foarte foarte reușit, identitatea, dovadă fiind că doamna din dreapta mea m-a întrebat la un moment dat revoltată:
„Ce e până la urmă? Bărbat sau femeie?”
Nici ceilalți actori nu au fost mai prejos. Paula Grosu a reinventat-o pe Angélique, anihilându-I feminitatea și transpunând-o în corpul bine clădit al unei sportive dure. Vocea îngroșată, mișcările greoaie, plânsul care se confunda cu râsul și trăsăturile forțate ale feței exprimă o muncă susținută de a brutaliza personajul, de a-l face să comunice altfel: nu prin duioșia sa, ci prin opoziția dintre percepție și esență. Sufletul nealterat al lui Angélique răzbate în pofida tuturor impresiilor inițiale. Ea nu se bucură de moartea regizată a tatălui ei, ea nu falsifică existența și chiar dacă e mai robustă, inima ei vorbește în graiul cel mai frumos, acela al bunătății. Aici poate tușele sunt mai groase decât ar fi fost nevoie, dar într-o lume atât de prăfuită, în care valorile se văd din ce în ce mai greu, un personaj de acest gen era necesar, publicul e deprins acum să vadă dincolo, să vadă mai departe, tot mai departe de ceea ce o primă vedere oferă.
Bolnavul demn de aplauze
Argan însuși a fost la înălțime. Interpretat de Sorin Francu, bolnavul închipuit este nostim, grav, naiv, sentimental, furios și grijuliu. Toate aceste stări alternează cu multă dibăcie artistică și ipostazele adaugă o nouă nuanță unui personaj care a fost construit de Molière pe linia unică, singulară a ipocriziei.
Sorin Francu face însă adnotări pe marginea textului, scoțând la lumină două fețe ale aceluiași personaj: omul sănătos în colaborare, nu în contrast, cu omul care își face din slăbiciune un capriciu. Poate cea mai puternică voce a întregului spectacol, Sorin Francu are un fel anume de a întoarce fraza. În primul act, când face socoteala tuturor clismelor și medicamentelor, Argan al nostru rostește o frază firească, într-o cadență normală pentru ca apoi să tune și să fulgere, fragmentând-o la mijloc. Cuvântul care încheie fraza e tot timpul cel destinat să umple tăcerea dintre replici și modul pătrunzător în care acest din urmă cuvânt rămâne suspendat între public și actor este ceea ce, cred eu, îi dă prestanță lui Sorin Francu.
Fără discuție, un succes!
Actorii au făcut de multe ori publicul să izbucnească în râs, piesa a fost lăudată nu numai prin aplauze, ci și prin zâmbete binevoitoare. Bolnavul închipuit i-a cucerit pe toți și poate doar Toinette rivalizează cu acest personaj bonom, desprins parcă din viața cotidiană. Spectacolul a inclus un moment muzical gândit sub forma unei nopți în care fiecare personaj bate ritmul propriilor vise.
Fiecare pronunță un cuvânt-cheie și bate în podea, sincronizându-se la perfecție. Ritmicitatea a întipărit în memorie ideea de obsesie, ideea de preocupare permanentă care macină, împinge, îndeamnă și ispitește. Toate s-au contopit într-in haz fără margini, de fiecare dată când Toinette întreba cu mâinile încleștate:
„Da’ ce boală aveți?”
Colegiul Național Unirea
