Tu câte vieți poți salva într-o viață? Poate nici una, dar cadrele medicale din cadrul Serviciului de Ambulanță Județean Vrancea salvează zeci de vieți într-o…. singură zi! Astăzi, mii de suflete încă se pot bucura de miracolul vieții datorită acestor îngeri. Am fost timp de 24 de ore alături de echipajele Ambulanței, 24 de ore în care mi-am dat seama cât de mult înseamnă munca în echipă și devotamentul. În luna martie am stat o noapte alături de câteva dintre echipajele Ambulanței. Atunci, am avut parte de o noapte liniștită, cu puține solicitări, așa că mi-am propus să repet această experiență, însă, de data aceasta am hotărât să stau 24 de ore, timp în care să însoțesc un echipaj cu medic la solicitări. Zis și făcut. Duminică, începând cu ora 8.00 până luni, la ora 8.00, am fost alături de cei de la Ambulanță, timp în care am însoțit la urgențe echipajul medical coordonat de doctorul Laurențiu Albiș. A fost o gardă obișnuită, fără evenimente grave sau tragedii. Însă, au fost câteva situații în care am avut ocazia să văd cum se gestionează cu succes cazurile în care oamenii sunt la limita dintre viață și moarte.
Era 8 fără 10 când am plecat spre sediul Ambulanței din Focșani. Era un început de zi răcoros și cu un vânt nebun. În drumul meu spre Ambulanță, emoțiile mă copleșeau. Urmau 24 de ore cu totul diferite față de ceea ce trăisem până atunci, 24 de ore pe care le așteptam cu nerăbdare, dar, în același timp, cu mari emoții. La ora aia, orașul începea să prindă viață. Prin piață și prin biserici, se adunau oameni ca în fiecare duminică. Tremurând de emoții am ajuns la Ambulanță. La intrare erau mai mulți angajați, care așteptau să intervină la solicitările prin 112 venite din partea vrâncenilor în nevoie. Cu toții m-au primit cu zâmbetul de buze, iar acest lucru mi-a dat curaj. Cu o cafea aproape răcită m-am așezat lângă câțiva asistenți și ambulanțieri și le-am spus ce aveam de gând să fac.
Cu toții mi-au spus că va fi o experiență unică, care mă va copleși. La doar câteva minute de la sosirea mea, echipajul de gradul 0, coordonat de medicul Laurențiu Albiș, pe care urma să îl însoțesc a primit o solicitare. Un bărbat de peste 50 de ani, din Slobozia Ciorăști făcuse un infarct. În doar câteva secunde, echipajul ambulanței a plecat către solicitare. Eu încă nu îmi făcusem curaj să îi însoțesc. Mi-era teamă, dar imi propusesem că la următoarea solicitare venită către echipajul de gradul zero mă voi alătura. Între timp, am intrat în vorbă cu câțiva asistenți medicali și ambulanțieri, care începuseră să îmi povestească mai multe experiențe din meseria pe care o practică, dar, aproape de fiecare dată discuțiile ne erau întrerupte de sunetul sms-ului care anunța diferite urgențe medicale. Astfel, aproape toate mașinile de intervenție din acea zi, au părăsit curtea Ambulanței. Trecuse mai bine de o oră de când eram la Ambulanță și, între timp, sosise și echipajul de gradul 0 care intervenise la Slobozia Ciorăști. Rodica, asistenta medicală a echipajului îmi dă un tricou și o vestă din echipajul SAJ Vrancea, pentru că doar așa aveam voie să îi însoțesc la cazuri. Am îmbrăcat cu mândrie uniforma și am simțit cum mă cuprind tot felul de trăiri. Dan, ambulanțierul echipajului de grad 0, îmi spune „Îți stă bine! Te prinde roșul!”, și, deodată, obrajii mei au început să fie în tandem cu tricoul.
Potretul robot al profesionistului care lucrează în sistemul medical de urgență
Am început să vorbesc cu medicul Laurențiu Albiș. Salvează vieți de 9 ani, dar fiecare zi este diferită. Din conversația noastră, observ cu câtă pasiune practică această meserie, care îi ocupă aproape tot timpul. Doctorul Albiș este medic coordonator la substația Adjud și, în același timp, face și gărzi la stația Focșani. Practic, Ambulanța este a doua casă, iar colegii săi i-au devenit a doua familie. De când este medic, a salvat mii de vieți și a redat speranța atunci când mulți credeau că nu se mai poate face nimic, dar nenumărate au fost cazurile în care chiar și viața sa a fost pusă în pericol. Mai exact, în urmă cu câțiva ani a intervenit la un caz, unde a lucrat sub amenințare, cu un cuțit la gât, sau, de foarte multe ori a fost jignit. Nimic din toate astea nu l-au doborât, ci i-au oferit mai mult curaj.
Astfel, în prezent, toți angajații Ambulanței îl apreciază și stimează enorm. „Este o meserie frumoasă, unde ai parte și de lucruri bune și mai puțin bune”. Asa își descrie meseria medicul Albiș, dar toate acțiunile sale, parte a unui protocol foarte bine știut, fac să oprească oameni de pe drumul fără de întoarcere. În opinia sa, persoanele care vor să lucreze în sistemul medical de urgență trebuie să dea dovadă de profesionalism și disponibilitate. Recunoaște că, de obicei, cele mai multe evenimente grave se întâmplă pe garda sa, lucru confirmat și de colegii săi, dar niciodată nu s-a plâns sau a clacat în vreun fel. Cuvântul „mulțumesc” venit din partea pacienților, și oamenii care trăiesc, astăzi, mulțumită lui sunt cea mai mare împlinire.
„Eu sunt pustnic, am plecat în pădure în urmă cu 14 ani…”
Se face ora 12.00, iar telefonul medicului anunță o urgență. Un bărbat de aproape 70 de ani, din zona Vâlcele, acuză dureri în piept și amețeli. Echipajul fuge spre ambulanță, iar medicul îmi spune „Hai cu noi!”. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii, dar mi-am luat inima în dinți și m-am urcat în ambulanță. Ambulanțierul a pornit semnalele acustice și luminoase și, demarând în viteză, am plecat spre solicitare. Emoțiile mă învăluiau. Era pentru prima dată când mergeam cu o ambulanță. Era incredibil! În nici cinci minute am ajuns la solicitare.
Un bătrân cu barbă lungă, grizonată și cu fața brăzdată de riduri avea nevoie de ajutor. Deși stătea în picioare, șiroaiele de transpirație rece dădeau de înțeles că îi este rău. Medicul îl urcă pe bătrân în ambulanță, iar membrii familie, îngrijorați privesc cu atenție fiecare gest al medicului. După ce l-au pus pe bătrân pe targă, echipajul îl conectează pe bărbat la un monitor și încep să îl consulte. Medicul dă rapid diagnosticul „TV (tahicardie ventriculară – n.r ) cu puls”. Cu o coordonare perfectă, medicul, asistentul și ambulanțierul încep să aplice procedurile medicale specifice, perfuzii și administrare oxigen. Pe parcursul acordării îngrijirilor medicale, medicul are un dialog permanent cu bătrânul, care, speriat îl întreabă „Doctore, o să mor? Eu sunt pustnic, am plecat în pădure în urmă cu 14 ani, când mi-a murit băiatul. Îmi era rău de mai multe zile, dar nu am vrut să-mi sperii copiii… „. Medicul îl liniștește și îi spune „Nu mori! Îți promit eu!”, deși, diagnosticul pus era unul destul de grav. Pe chipul bătrânului se citește speranța. Cu vocea tremurând le spune „Să vă dea Dumnezeu sănătate! „. Medicul zâmbește și își îndreaptă privirea spre mine. „Asta e cea mai mare satisfacție, nu banii! Acest mulțumesc zis din inimă!”, spune medicul Albiș. Între timp, plecăm spre spital, perioadă în care bătrânul este supravegheat în permanență de către medic și asistenta medicală. Ajunși la Unitatea de Primiri Urgențe, bătrânul este preluat de către medicii de acolo.
Transportat la Galați, după ce a trecut căruța peste el
La întoarcerea la sediul Ambulanței, primim o altă solicitare. Un bătrân peste care a trecut o căruță și este internat la Terapie Intensivă are nevoie urgență de transfer la Spitalul de Urgență „Sf. Apostol Andrei” din Galați. Ajunși în stație, am avut timp să beau un pahar de apă, timp în care, Rodica, asistenta medicală, a aprovizionat trusa medicală a ambulanței cu câteva medicamente, și am și plecat către Spitalul Județean, de unde trebuia să preluam pacientul din Secția de Terapie Intensivă. Ajunși în Secție, eu m-am postat într-un colț al salonului, pentru a nu încurca în vreun fel echipajul. Cei trei au mutat bătrânul pe o targă și l-au conectat la aparate, după care l-au transportat la ambulanță. După ce pacientul a fost așezat într-o poziție mai puțin dureroasă, ținând cont că avea mai multe fracturi costale, iar medicul s-a asigurat că totul este în regulă, am plecat spre Galați.
Pe tot parcursul drumului, asistenta l-a urmărit în permanență pe bătrân. Privirea sa se plimbă între ecranul monitorului la care este conectat bătrânul și acesta. La intervale scurte de timp îl întreabă pe pacient dacă simte durere sau are nevoie de ceva. Cu o voce stinsă de durere bătrânul îi spune că vrea puțină apă. „E mai bine aici ca în spital. Mă doare mai puțin cu voi. Vreau doar puțină apă”. Pe chipul asistentei se vede un zâmbet. Îmi spune că practică această meserie de ani buni, și nu s-ar vedea făcând altceva. „De când lucrez aici am intervenit la o mulțime de cazuri, mai mult sau mai puțin grave. La început mă afecta tot ceea ce vedeam, dar acum m-am învățat. Ca să fii bun în meseria asta trebuie să te poți detașa. Când viața unui om depinde de tine, nu trebuie să te lași copleșit de emoții, ci trebuie să depui toate eforturile necesare pentru a-i salva viața, și toate astea în cel mai scurt timp”, îmi spune aceasta.
Emoțiile sunt foarte mari, însă am încercat să le stăpânesc. Pe față aveam o mască de protecție, iar mâinile erau protejate de mănuși chirurgicale. Pentru un moment am închis ochii și mi-am amintit că atunci când eram copil visam să fiu medic. Deși, între timp am renunțat la acel vis, acum aveam ocazia de a vedea pe viu cum se practică această meserie, la un nivel înalt de către profesioniști adevărați. Din când în când, ambulanțierul pornea sirenele, deoarece ceilalți participanți la trafic abia dacă se fereau. Din păcate, de astfel de situații au parte zilnic cei de la ambulanță, lucru ce nu ar trebui să se întâmple, deoarece acești oameni minunați gonesc pentru a salva vieți, iar, după cum bine știm, viața are prioritate. După aproximativ o oră, am ajuns și la Spitalul din Galați. Acolo, pacientul este preluat de medicii gălățeni. Din fericire, transferul a fost realizat în timp util…
Devotament, pasiune și profesionalism
Între timp, ne-am întors la Focșani, unde am aflat că celelalte echipaje au avut diverse solicitări, printre care și un accident rutier. Se făcuse deja ora 19.00, iar răcoarea serii începuse să se instaleze. La ora aceea începuse să se facă schimbul de tură. Cei care intraseră de dimineață erau înlocuiți cu cei care urmau să facă de gardă noaptea. Deși nu făcusem nimic, oboseala începuse să ma cuprindă treptat, dar colectivul de acolo fornat din medici, asistenți și ambulanțieri, îmi dădeau putere să rezist, mai ales că urma o noapte lungă. Cu toții au fost foarte prietenoși și au început să îmi povestească diferite cazuri. Îi ascultam fascinată. Fiecare dintre asistenți, ambulanțieri sau medici are câte o amintire legată de un anumit caz. „Sunt zile când nu ai timp nici să mănânci. Uneori, abia ajungi în stație și nici nu te dai jos din mașină că pleci la alt caz. Câteodată și pe noi ne copleșesc emoții, dar trebuie să ne păstrăm luciditatea deoarece trebuie să iei cele mai bune decizii pentru cei în nevoie în cel mai scurt timp”, îmi spune un asistent.
Unii dintre ei mi-au spus de nașterile la care au asistat, alții de accidentele rutiere grave sau de intervențiile din perioada căderilor masive de zăpadă. Am observat la acești oameni un mare devotament și pasiune, lucru pe care rar îl mai întâlnești în ziua de astăzi. În plus, zâmbetele de pe chipurile lor dovedeau că fac ceea ce le place, și cu multă pasiune. Se făcuse ora 21.00 și se primise o nouă urgență. Împreună cu echipajul de grad zero ne-am urcat în ambulanță și am plecat spre o solicitare în Focșani. Un bărbat de peste 50 de ani, care suferise un infarct miocardic în urmă cu o săptămână, făcea febră și se simțea rău. Ajunși la locuința bărbatului, acesta era întins pe o canapea, iar familia era în jurul său, îngrijorată. Medicul începe să îl consulte cu atenție. Soția și fiica bărbatului urmăreau cu atenție fiecare gest al medicului.
Am stat acolo aproximativ 40 de minute, timp în care bărbatul începuse să dea semne de revenire. Febra îi scăzuse, astfel, nu a avut nevoie de transport la spital, ci doar de un tratament la domiciliu. Am plecat de acolo spre stație, iar o cafea tare cu lapte era remediul perfect pentru oboseala care mă acaparase. Medicul și echipajele din Ambulanță nu dădeau semne de oboseală. Pentru ei, munca făcută cu plăcere nu este niciodată obositoare. Între timp, celelalte echipaje au mai plecat la diferite solicitări în județ. Oameni în nevoie, cazuri mai mult sau mai puțin grave erau gestionate cu succes. M-am uitat spre ceas și se făcuse aproape ora 0.00. Åžtiam că nu mai e mult până dimineață, și nu înțelegeam de ce a trecut atât de repede timpul. Se pare că atunci când petreci timpul cu oameni speciali, timpul zboară mult prea repede.
„Sunteți niște oameni minunați. Nu știu ce mă faceam dacă nu veneați aici!”
Se făcuse 01.00. Un alt caz a urmat. Un apel pe telefonul medicului Albiș anunța că un bărbat de 35 de ani, din Garoafa, avea nevoie de ajutor. Am plecat în trombă cu echipajul spre Garoafa, și odată ajunși la caz, m-au năpădit lacrimile. Un tânăr imobilizat la pat din cauza unui handicap destul de grav avea nevoie să îi fie schimbată sonda, care era montată direct în vezică, dar cum această procedură se poate face doar într-o secție de Urologie, medicul a decis ca pacientul să fie transportat la spital.
Mama bărbatului, deși dărâmată de suferința copilului ei, își păstra în permanență zâmbetul pe buze. „Ne-am obișnuit să venim o dată la o anumită perioadă de timp la spital să îi schimbăm sonda. Dacă așa l-a dat Dumnezeu, ce să îi faci. E sătul săracul de câte medicamente ia. Dar trebuie să luptăm”, povestea femeia. După ce am lăsat pacientul la spital, la întoarcerea spre stație medicul îmi spune „M-a înduioșat acest caz. E incredibil să vezi atâta putere la oameni care au atât de multe necazuri”. Timp de vreo 3 ore, nicio solicitare nu a mai venit spre echipajul de gradul zero, ocazie cu care, am purtat lungi discuții cu cei trei.
Aproape de ora 4, o altă solicitare a venit către echipaj. Un bărbat de peste 60 de ani acuza dureri în piept și amețeli, în gara Focșani. Orașul era aproape pustiu. Rar, puteau fi zărite câteva mașini și doi-trei boschetari. Ajunși în gară, bâtrânul este pus pe targă și medicul începe să îl consulte. „Mi-am adus soția la gară că se duce la spital la București că are cancer, și, nu am mai avut nici timp să îmi iau tratamentul că sunt cardiac. Probabil de emoții mi-a crescut tensiunea”, i-a spus bărbatul medicului. După ce echipajul medical i-a administrat tratament și l-a stabilizat, bărbatul începuse să se simtă mai bine, fapt confirmat de medic și de monitorul la care era conectat pacientul. Eu le priveam coordonarea perfectă și dedicarea totală cu care își practică meseria.
Aceste ingrediente plus profesionalismul de care dau dovadă, fac adevărate minuni. După ce bărbatul a semnat că refuză să meargă la spital, i-a mulțumit echipajului. „Să vă dea Dumnezeu sănătate. Sunteți niște oameni minunați. Nu știu ce mă faceam dacă nu veneați aici! Multă putere să aveți”. Chipul medicului, al asistentului și al ambulanțierului se luminează. Aceste vorbe le oferă cea mai mare satisfacție. Până dimineață, nu am mai avut nicio solicitare. Era în jur de 7.30. Se terminase o zi și o noapte de salvat vieți cu acești îngeri. Cu toții erau puțin obosiți, însă li se citea fericirea pe chip. Fericirea de a salva vieți. Pentru ei, meseria aceasta este mai mult decât un loc de muncă. Este pasiune, dăruire, răbdare și profesionalism. Doar așa, Ambulanța Vrancea se poate mândri cu cele mai bune echipaje.
Îngerii păzitori de la Ambulanță
Pentru mine s-a încheiat experiența petrecută alături de echipajele ambulanței. Pentru medici și asistenți a fost o zi obișnuită și liniștită, însă pentru mine a fost o zi deosebită, de neuitat! Ce am redat eu mai sus este doar o mică parte a muncii lor. Despre angajații Ambulanței nu se știu prea multe, fiind cu toții oameni modești, oamenii din spatele scenei vieții, fără de care totul ar fi un calvar. Toți cei șase medici de la Ambulanță, Laurențiu Albiș, Simona Ionescu, Vitalie Betișor, Vadim Betișor, Dorinel Ticu și Dănuț Ceamburu formează, împreună cu asistenții medicali și ambulanțierii echipe care au o singură misiune: aceea de a salva vieți. În cele mai grave cazuri medicale, accidente rutiere, și traume echipajele Ambulanței sunt primele care intervin și cele mai competentente să salveze cât mai multe vieți.
Pentru toate aceste lucruri minunate, pentru ceea ce fac în fiecare zi, pentru devotamentul și pasiunea pe care o au, pentru faptul că răspund rapid la orice solicitare și pentru că redau viața și speranța, vrâncenii trebuie să știe că un simplu „mulțumesc” zis din inimă valorează cel mai mult pentru ei!
Eu vă mulțumesc pentru tot!
