Încet-încet, timpul capătă o altă valoare. Presimțirea unei libertăți depline, în care somnul, distracția și propriile capricii promit să devină singurii stăpâni, este garanția că vacanța se apropie vertiginos. Înainte de a visa la călătorii prin țări exotice, înainte de a vă îngropa fața în pernă, uitând de tot și toate, vă propun un cocktail cultural, alcătuit din următoarele ingrediente: teatru radiofonic, umor, șarm englezesc, romantism și puțin Schubert. Dacă asta nu e formula ideală a delectării, atunci eu mă declar depășită…
George Bernard Shaw, un dramaturg care știe să râdă
Chiar dacă acest autor poate părea prea dificil pentru o zi luminoasă de iunie, aparențele se dovedesc tot timpul înșelătoare. Distins cu premiul Nobel în anul 1925, pentru „opera sa care este marcată de idealism și umanitate, pentru satira sa stimulatoare plină de multe ori de o singulară frumusețe poetică”, G. B. Shaw este, în ciuda acestor distincții, un autor accesibil prin natura tandreții sale față de personajele pe care le creează. Doar dacă ne amintim de „Pygmalion”, ne dăm seamă că moderna Galateea, întrupată de florăreasa începutului de secol 20, Eliza Doolittle, devine o amuzantă reîncarnare a vechiului mit grecesc. Densitatea mesajului reușește, în cazul lui Shaw, să rămână într-o zonă de profunde transformări. Cititorul intuiește, explorează și se întoarce, la final, maturizat, în locul din care a plecat, conștientizându-și condiția. Acesta este Shaw și merită explorat pe îndelete, aș putea spune… degustat, cum numai într-o zi de vară avem dispoziția să o facem.
Să învățăm să fim romantici!
Primul pas în descoperirea lui G.B.Shaw este audiția piesei „Serenada”, o bijuterie teatrală de 40 de minute, o adaptare radiofonică foarte izbutită din anii 70, din a cărei distribuție face parte și Emil Hossu, un actor cu o voce profundă și de o spontaneitate uimitoare, mai mereu savuroasă. În regia de studio a Rodicăi Leu și în regia artistică a lui Titel Constantinescu, „Serenada” este o declarație de dragoste către muzică și viață. Răsturnările de situație și scurtele momente dialogate între personajul-martor (chiar G.B.Shaw, într-o ipostază ficțională) și personajul principal reușesc să transforme povestea propriu-zisă într-un carusel de emoții și reacții târzii. Această operă, concisă, dar intensă ca o pastilă literară, își învață auditoriul să fie vesel, curtenitor și în același timp, atent cu nenumăratele capricii ale femeilor. O lecție de romantism, îmbinată cu detașarea specifică umorului englezesc… aceasta ar putea fi descrierea precisă a „Serenadei”. Aviz amatorilor de teatru: dacă v-ați hotărât să dați o șansă acestei piese, ascultați mai întâi „Serenada” lui Schubert, cu siguranță veți gusta piesa mai din plin…
Cornul, pianul și îndrăgostitul lunatic
În câteva cuvinte, piesa aceasta este un crochiu nostim al nevoii urgente de a impresiona ființa iubită. Un colonel în jurul vârstei de 35 de ani, gentlemanul Green, decide să se remarce în lumea artei și scrie anual câte două sau trei piese. La un moment dat, lansează o feerie și găzduiește în salonul său premiera propriei opere. Spectacolul se dovedește un dezastru din cauza unui incident muzical, dar cu această ocazie, colonelul Green (Emil Hossu) află că doamna Linda (Tricy Abramovici) a făcut o pasiune nebună pentru „Serenada” lui Schubert. De aici… tăvălugul de evenimente, născut din arzătoarea dorință de a transpune melodia pentru pian în acorduri de… corn francez! Ce se întâmplă mai departe este o cursă nebunească și tulburătoare către delir, apoi către extaz, pentru ca ulterior, finalul să se transforme într-o banală soluție pe care toate cuplurile lumii o găsesc cea mai comodă. Ghiciți ce!
Vocile din spatele personajelor
Actorii din rolurile principale ating vârfuri emoționale, în această adaptare românească din anul 1976. George Bernard Shaw, căruia domnul Green îi mărturisește aventurile lui de îndrăgostit, este interpretat de Ion Marinescu și bonomia omului de societate este perfect redată prin timbrul puțin ironic, jovial și înțelegător, prin frazele complexe care se sfârșesc într-o învăluire blândă, înduioșătoare. Domnul Green, împătimitul „cântăreț” este adus la viața sa de personaj prin puterea lui Emil Hossu, o voce exuberantă, care rostogolește cuvintele cu multă măiestrie, dându-le uneori un luciu viclean, aluziv. Doamna Linda, o femeie frumoasă care își permite orice toană în societate, se identifică în vocea lui Tricy Abramovici. Poate nu e cel mai bine ales rol. Doamna Linda îmi pare o ființă mult mai candidă, mai plăcută, care știe să pună pauze atunci când e nevoie, care știe să frazeze cu mai multă delicatețe propozițiile pline de indignare. Tricy Abramovici reușește să transmită ideea că Linda este o zeiță îngâmfată, care nu iartă nimic, care nu-și reține nicio dorință și care dă impresia pețitorilor că lumea de la picioarele ei, odată adusă ca ofrandă, le va asigura nețărmurita-i iubire. Rivalul domnului Green, rival care devine până la urmă perdant, este interpretat de Åžerban Celea, o voce expansivă, plină de entuziasm și inițiativă, alegându-și îndrăzneală drept marcă artistică. Vocile sunt așadar încântătoare și în afara rolului feminin, mai slab conturat, restul personajelor sunt însuflețite cu forța de expresie pe care numai dragostea lui Shaw și pasiunea interpreților o pot obține.
Având ca atuuri distribuția și conținutul, piesa de teatru „Serenada” e decorul în care un moment de cultură se transformă într-o oază de delectare și amuzament, o intersecție între relaxare și meditație, adică o opțiune bună de luat în calcul atunci când stați în hamac fără să știți ce rămâne de făcut într-o zi de vară extrem de frumoasă, dar care inspiră la trândăvia rafinată a audiției.
Cristina Stancu
