Narcisa și Daniel spun că pur și simplu nu știu cum să facă, astfel încât să-și poată reuni familia, despărțită brutal de apele ce le-au distrus căsuța. Chiar dacă toată viața lor s-au confruntat cu lipsuri și nevoi, spun că au încercat să se mențină pe linia de plutire fără să ceară nimic de la nimeni și chivernisindu-și banii câștigați din munca zilieră.
Astfel, au reușit să adune în mica lor locuință tot ce are un om la casa lui: paturi în care să-și odihnească nopțile, aragaz, frigider, televizor… Au avut grijă să-și țină lucrurile în rânduială și și-au făcut chiar unele provizii de cartofi, ceapă și alte produse, astfel încât să nu fie puși în situația de a nu avea ce le pune pe masă celor doi copii ai lor. Åži, cu toate că oricine ar fi trecut pe drum s-ar fi gândit, văzându-le casa răsărită stingher între cele ale vecinilor, mai mari și mai solide, că acolo locu-iesc oameni sărmani, ei erau totuși mulțumiți cu ce aveau. Mulțumeau Cerului că sunt cu toții sănătoși, se îngrijeau ca Florentina, elevă în clasa I, să ajungă zilnic la școală și se pregăteau ca din toamnă să-l dea și pe Andrei, băiețelul lor de trei ani, la grădiniță.
Chiar și când le-a fost tăiat ajutorul social pe motiv că au pământ, și au rămas și fără alocația pentru susținerea familiei, au luat lucrurile așa cum au venit și și-au continuat viața fără să se plângă. Numai că… la omul sărac nici boii nu trag. Åži cum un necaz nu vine niciodată singur, inundațiile produse acum o lună i-au distrus bietei familii și bruma de siguranță de care se agăța. „La 7 dimineața a năvălit apa. În cinci minute, cât i-am dat băiatului o bluză pe el ca să ieșim repede, apa era deja până aproape de genunchi. Eram toți în apă, că la noi aici suntem mai jos și în plus, casa este făcută din lețuri, că atât am putut noi să facem. Åži ne-am trezit cu puhoaiele peste noi dintr-o dată. Veneau și din drum, și din fundul grădinii, de la dig. Dacă aveam casa din chirpici cădea toată, cum i-a căzut bucătăria lui frate-meu care stă aici, alături. Așa, măcar a rămas în picioare, dar este stricată tare, nu mai putem locui în ea omenește”, povestește Narcisa.
„Muncim cu ziua, că altfel nu avem ce mânca”
Narcisa și Daniel și-au dus, de atunci, copiii la bunici pentru că „nu îi puteam ține în nămol. Nu mai avem decât un pat nenămolit, l-am pus în singura cameră unde se mai poate sta cât de cât”. Tot de atunci, fetița nu a mai mers la școală și a rămas, din câte spune mama ei, cu mediile neîncheiate. „Pur și simplu nu am mai avut cu ce s-o îmbrac, că toate hainele s-au nămolit și ele și nu am mai reușit să le scot la lumină”, explică femeia. Iar imaginea celor doi copii bântuind pe ulițele satului, ținându-se de mână, vorbește de la sine: amândoi desculți – noroc că este vară! – amândoi îmbrăcați în lucrușoare sărăcăcioase și doar atât de curate cât le-a putut face mama lor după ce le-a scos din noroiul rămas în urma retragerii apei!
Cei doi soți spun că au încercat, cât le-a stat în puteri, să repare stricăciunile produse casei de inundații, și-au curățat cât au putut nămolul din odăi și și-au lipit pereții. Dar lipsa banilor și nevoia de a asigura mai întâi, din ce câștigă cu ziua, alimentele copiilor i-au adus, zic ei, în imposibilitatea de a-și mai reveni cu sărmana lor gospodărie, la normal. „Am scos tot afară. Am spălat cum am putut hainele, că nu am nici detergent și nici apă curentă. Le țin înșirate pe sârme și pe gard, poate mai iese mirosul din ele. Am avut porumb, fasole, cartofi, toate au fost nămolite. S-au stricat pat, fotolii, s-a stricat frigiderul, mașina de spălat și le-am cumpărat, să știți, cu foarte multă greutate… Acum am rămas fără ele și nici nu cred că vom mai putea strânge așa curând atâția bani să ne putem cumpăra altele…”, a spus Narcisa.
Femeia a explicat că atât ea cât și soțul ei s-au străduit cât au putut, de o lună încoace, să muncească pe la toată lumea care i-a solicitat. „Facem orice munci, la câmp sau acasă la oameni. Dar chiar dacă ne ducem de la 6 dimineața și până la 9 seara, tot nu luăm mai mult de 50 de lei la zi. Poate că dacă va citi lumea despre necazul nostru, vor fi oameni care vor vrea să ne ajute cu ceva. Altfel nu știu cum o să ne revenim până la toamnă, când încep ploile și copiii vor trebui să înceapă, iar școala, grădinița…”, se agață de ultima speranță Daniel.
Omul spune că de cel mai mare folos le-ar fi niște saci de ciment și alte materiale de construcții, dar și aparatură electrocasnică, mobilier, detergenți, alimente și îmbrăcăminte pentru copii.
Doi copii necăjiți
Florentina și Andrei sunt prea mici ca să poată înțelege de ce, de atâta vreme, nu mai pot locui împreună cu mama și tatăl lor. I-am găsit pe ulița din fața casei bunicilor, la rândul lor oameni sărmani, în vârstă și bolnavi. Bieții prichindei își așteaptă în fiecare zi părinții și tot în fiecare zi speră că aceștia îi vor lua înapoi, acasă… Numai că acasă nu mai e nici bruma de rânduială pe care au avut-o până ce-au venit apele… În mijlocul ogrăzii stă patul pe care-au dormit cândva, acum distrus. Pe toate sârmele, pe garduri, sunt înșirate hainele pe care mama lor a încercat, în zadar, să le spele și să le facă iar purtabile. Iar în amărâtele de odăi, așa mici și cu lut pe jos cum sunt, încă mai miroase a nămol, în timp ce pe pereți se vede urma apelor ce-au fost.
Urmele nenorocitei întâmplări ce le-a scos viața din ritm se văd și pe dinafară. Pământul cu care-au fost umplute spațiile dintre lețurile din care e ridicată locuința a fost luat de ape din loc în loc, în locul lui rămânând, căscate sinistru, doar găurile… Cine dorește să ajute cumva această familie o poate contacta direct, la numărul de telefon 0721.963.854. Orice ajutor este mai mult decât binevenit.
