Am intrat în Primăria Focșani oarecum toropite, puțin stresate. Reprezentăm generația noastră, obosim la birou. Insistasem asupra unui interviu neconvențional cu primarul Decebal Gabriel Bacinschi, iar dumnealui ne făcea să așteptăm. A coborât grăbit dintr-o Dacie, a urcat repede scările și i-am spus: „Noi vă filmăm, iar dumneavoastră veniți în tricou?!”. Râde. „Am fost pe șantier, cum să te duci acolo la costum și cravată?”
Urcăm la etajul doi, unde își are biroul. Ne arată Piața Unirii de la balcon și spune, încrezător, că se va rezolva și problema asta cu granitul. Ne așezăm apoi, ca să povestim. Ne dă, după cum îi cerusem, fotografii din armată, din studenție. Ce vremuri, suspinăm noi, nostalgice, dar în asentimentul primarului, care trăiește azi și mâine, în niciun caz ieri.
A fost un interviu care a durat mai bine de o oră, dar în timpul căruia nu ne-am plictisit nicio clipă și la finalul căruia ne-am dat seama că primarul e mai tânăr decât noi, că energia pe care o transmite e molipsitoare, că pofta de viață, decența, simțul umorului, dorința de a fi mai bun, de a face mai bine sunt caracteristici pe care le-am dori pentru noi însene, pentru cei de lângă noi și cu atât mai mult pentru cei care vor să ne guverneze, la nivel local și național.
Familie și istorie
Reporter: De unde sunteți, domnule primar? Åžtiam ceva de Cernăuți….
Decebal Bacinschi: Da, rudele din partea tatălui sunt din Cernăuți. Bunicul din partea tatălui era căpitan în armata română și a plecat pe front împreună cu armata germană, au traversat Prutul. Tata a terminat liceul și a plecat imediat în armată. Erau cinci frați, patru băieți și o fată, el era cel mai mic și când au ajuns în Mărășești, acolo erau casele familiei mamei mele, unde a fost făcută comenduirea germană. Acolo tata a cunoscut-o pe mama. În momentul în care s-a pus problema retragerii, s-a retras, la Buzău a dezertat, și a venit vreo trei zile și trei nopți prin tranșee, până la Mărășești. Acolo l-au ținut vreo șase luni în beci, că îl omorau rușii.
Rep.: Åži mai aveți acum casă la Mărășești?
D. B.: Nu, am vândut-o, pentru că nu a mai rămas nimeni în Mărășești. Mai am o soră, care e medic la Turda. Nu mai avem pe nimeni în Mărășești și am zis că nu mai are rost să o ținem acolo. Bunicul a murit de tifos, iar familia s-a împrăștiat prin lume. Un frate al tatălui a plecat în Austria, la Viena și o soră la Sao Paulo, în Brazilia, iar bunica în Germania. Așa s-au împrăștiat după cel de-al Doilea Război Mondial. Tata s-a dus la Iași, a făcut un curs de impiegați de mișcare, a ajuns în gară la Mărășești și într-o noapte s-au ciocnit niște trenuri, le cântăreau și nu a văzut că e ruptă scara, a călcat în gol și și-a rupt cervicala. S-a chinuit un an de zile și în ’51 el a murit. A rămas mama la 24 de ani cu doi copii, eu de patru ani și sora mea de doi ani. Mama și-a luat serviciu, pe noi ne-au crescut bunicii… Asta a fost viața. Am dat la facultate, eu am terminat Construcții, sora mea Medicina.
Rep. Åži cu rudele plecate în străinătate ați mai luat legătura?
D. B.: Nimic! Am scris în toate declarațiile date până în ’89, dar nici acum nu știu nimic. Åžtiu că prin anii ’50, bunica tot scria din Germania, dar cât a trăit, tata nu avea curaj să citească scrisorile, le arunca pe foc. Era prigoana aia nenorocită. I-am trimis bunicii o poză cu sora mea, eu pionier, și atunci i-am scris că tata a murit și ea a răspuns că dacă Roman a murit, că Roman îl chema pe tata, ea pleacă în Brazilia. La Cernăuți nu am fost niciodată. Am înțeles că aveau casă pe undeva, la intersecția a două bulevarde mari.
Medici și ingineri
Rep.: Liceul unde l-ați făcut?
D. B.: La Mărășești. Am terminat liceul în ’65, apoi am dat în Iași, la Facultatea de Construcții, am reușit cu medie foarte mare.
Rep.: Åžtiu că în familia dvs. majoritatea persoanelor sunt medici…
D. B. Cam toți. Numai eu cu nevastă-mea, un cumnat și o cumnată din partea soției suntem ingineri, restul sunt medici.
Rep.: Armata unde ați făcut-o?
D.B. La Bacău, artilerie. Am făcut cinci luni și trei săptămâni.
Rep.: Așa puțin, pentru că aveați studii superioare…
D. B.: Da, da, lucram la un bloc în Piața Unirii când m-a luat în Armată. Am plecat vreo cinci de aici, cu Nicolae Lățcan, cu un inginer care a plecat acuma în Israel, un medic veterinar. A fost o treabă frumoasă. După ce ne-au dus și ne-au tuns și ne-au îmbrăcat în militari, ne-au pus să ne așezăm pe înălțime. Ne-au împărțit pe plutoane și grupe. „Așezați-vă pe înăl-țimi”. Primul sergent, următorii trei caporali, următorii trei fruntași. Pe unul care era din Bacău, l-au numit sergent, eu am fost caporal, iar domnul Lățcan – fruntaș și aveam o grupă de 8 oameni, pentru care noi trebuia să muncim, pentru că aveam sectoare și se jucau. Eu cu Lățcan spălam. Trebuie să mă crezi, cred că eu în armată am spălat Bulevardul Unirii, București și Bulevardul Gării în genunchi. Să vă spună domnul Lățcan.
Rep. La facultate cu cine ați fost coleg? Sunt oameni de pe aici din Focșani?
D. B.: Păi, noi atunci când am terminat în ’70, am venit 11 colegi în Focșani. Acum am mai rămas patru. Deci, cu inginerul Mircea Momanu, Tănase Vasile, Lățcan, trei au plecat în Israel, Iuga Monel a plecat în Israel, soții Buium au plecat și ei în Israel. Am mai avut o colegă Tuți Livadaru, care e plecată prin America. Ea a venit la proiectări repartizată, s-a căsătorit cu un inginer la proiectări și a plecat în America.
Rep.: Unde ați lucrat pentru prima oară după ce ați terminat facultatea?
D. B. La SCCM, pe Maior Åžonțu. Erau la săpătură cantina aia de acolo și căminele și acolo am fost dus prima dată. Am stat vreo lună de zile, după care m-au adus aici, în zona centrală a orașului, unde am fost stagiar 3 ani de zile.
Rep. Åži pe cine aveați șef?
D. B. Un maistru, Dumnezeu să îl ierte! Domnul Iliescu era șef, inginerul Văcăreanu era șef de șantier. Încă nu împlinisem 23 de ani, când am venit în Focșani. În anul ăla, în 1970 au fost inundațiile și ne-au dat repartițiile cu o lună mai devreme. Practic, eu am coborât din tren în Focșani, pe 4 iunie 1970. Acum, pe 4 iunie, am 42 de ani de când sunt în Focșani.
Piața Unirii, blocuri și cutremure
Rep. Åži cum ați prins Piața Unirii și centrul orașului? Era ceva ridicat?
D. B. Nu era nimic ridicat. Erau în construcție sediul Consiliului Județean și Prefectura, dar numai până la etajul 4, rezistența, turnul, iar la parter și etaj se executa zidăria, iar în zona asta nu era nimic. Era Ateneul. Un gard verde aici, mai era Bulevardul Dimitrie Cantemir cu piatră cubică.
Rep.: Åži cine a propus să fie construită?
D. B. Pe timpul ăla era prim secretar Dobrovici, care și-a dorit să realizeze această Piață, în condițiile în care la un număr de apartamente îți dădea voie să construiești peste 8 etaje, dar noi încă nu începusem să construim. Prima construcție așa înaltă din Focșani a fost Hotelul Unirea. Are 35 de metri, dar o proiectare ieșită din comun. Hotelul ăsta are o fundație pe piloni și un radier general de 1,80 – cea mai costisitoare fundație, pentru că pe timpul ăla nimeni nu îndrăznea să construiască în gradul 9 de seismicitate. Åžtiți că Focșaniul este în gradul 9 de seismicitate. Am bătut vreo 183 de piloni la fiecare nivel, la 13 metri adâncime, am turnat un radier general de aproape 2 metri. E ca un Hopa Mitică, e mai greu jos decât în partea superioară. Åži a început lucrarea asta, dar cu ghinion. Asta pentru că în 1974, Ceaușescu a fost în vizită la Hidrocentralele de la Porțile de Fier, o hidrocentrală româno-iugoslavă, jumătate făcută de noi, jumătate de iugoslavi. La noi – totul marmură, lucea frumos, luceau luminile, la ceilalți beton aparent, au apăsat pe un buton, a pornit hidrocentrala. Atunci, exact când intrasem în finisaje cu hotelul, a venit Ceaușescu și a zis că toate finisajele speciale jos. Am dat jos mocheta și am pus una de mâna a treia, aveau niște decorațiuni frumoase din sticlă, au tăiat tot și s-a făcut așa cum s-a făcut, cu foarte pu- țini bani. S-a renunțat la finisaje. Pe urmă, s-a început linia aia de blocuri. Prin ’75, era la începutul lunii mai, pe aici erau niște flori, niște iarbă, un gard mic, îmi pare rău că nu avem poze de atunci. Åži ne-a spus Dobrovici că de 23 august o să jucăm hora unirii în Piața Unirii. Mai, iunie, iulie, jumătate din august, în lunile astea s-au făcut proiectare și execuție. Practic, arhitectul Moreanu, e plecat în Germania acum, dar el a fost șef de proiect la lucrarea asta, ne făcea planșele pe genunchi și ne dădea câte o schiță. S-a lucrat 24 de ore din 24 și mulțumesc lui Dumnezeu că a rezistat vreo 35 de ani, spre deosebire de astalaltă, dar o să rezolv eu și lucrarea asta până la urmă, practic este vorba numai de paviment. Nu dă bine așa, dacă ne uităm un pic, Ateneul este superb, extraordinar de frumos, cinematograful este frumos, la fel și acest sit arheologic, iarăși biserica a ieșit frumoasă, lacurile. Ne-am dorit în acest proiect să regăsim câteva elemente din vechea grădină, chioșcul de fanfară, podețul, cascada, lacul, le-am modernizat un pic, dar ele se regăseau și în vechea Grădină Publică. Åži așa am realizat Piața Unirii, blocurile din jur. Pe atunci, trebuia să construim cam 4.800 de apartamente într-un an. Nu făceam noi 4.800, dar 4.000 pe an tot făceam, că raportam 4.800, era altceva. Asta era poli-tica, vă rog să mă credeți. Mai era de făcut pe la ele, adică nu aveau tâmplărie, dar ele se raportau. În schimb, de ce să nu fim cinstiți, s-a construit. Åži s-a construit mult.
La Timișoara – da, la Focșani – ba. Iată de ce…
Rep: Cum s-a construit? Pentru că ați participat la construcția lor, cum s-au făcut?
D. B.: Eu din ’70 nu am făcut altceva decât să lucrez în Focșani. Am fost constructor o perioadă de timp, am fost apoi director la Compania de Utilități Publice, dar o perioadă scurtă, vreo 3 ani dacă nu mă înșel, am fost după aceea inginer șef, după care vreo 5 ani la proiectări, iar în ’91 m-am privatizat. Erau mereu discuții, de exemplu de ce la Timișoara apartamentele, când se dădeau în folosință, au uși furniruite, gresie, faianță, fațade frumoase, placate cu materiale scumpe. Pentru că era un preț pe metru pătrat pe toată țara, 5.800 lei, dacă nu mă înșel. Noi fiind în gradul 9 de seismicitate, cam 60-65 la sută din valoarea asta ne-o înghițeau betonul și armătura. Ei fiind în gradul 6-6,5 făceau niște stâlpișori, nu ca la noi diafragmă de 60 de centimetri, cu armătură dublă, cu stâlpi armați, cu fiare de 22-26. Nouă ne rămâneau foarte puțini bani pentru finisaje. Ä‚sta este motivul pentru care fațadele au fost făcute așa. Dădeam în interior un var și-i puneam omului mocheta în brațe să și-o întindă singur. Ä‚știa erau banii. La un moment dat am fost la minister, la CPCP, care era ministerul pentru autoritățile locale, și era un tovarăș Dragomirescu, care se ocupa de construcții. Åži i-am cerut un alt preț, i-am spus că suntem în gradul 9, singurul județ din România în gradul 9 de seismicitate, și mi-a spus că nu are curaj să-i spună tovarășului Ceaușescu. Mi-a spus: du-te tu și spune-i. Mă și primea pe mine Ceaușescu la el… Tot ce am construit până în 1989 a rezistat foarte bine la cutremurele care au fost și nu am avut nicio grijă. Nu același lucru pot să-l spun astăzi.
Responsabilizarea asociațiilor de proprietari
Rep.: De ce? Ce s-a întâmplat?
D. B.: La construcțiile existente, în unele cazuri s-a intervenit. O clădire cuprinde 2 feluri de pereți: cei care asigură structura de rezistență a clădirii și care sunt de umplutură. Cei care sunt de umplutură, nu contează dacă îi dărâmi, doar că au disconfort vecinii. Noi făceam cămări, debarale, veneam cu aerisiri cu care asiguram confort în apartamente. Dărâmându-le, nu mai sunt aerisiri. De când sunt la primărie, am făcut apel la cei care au făcut intervenții la structura de rezistență. Nu are nimeni treabă cu ei, nu se leagă nimeni de ei, dar din punctul meu de vedere există posibilitatea să refacem elementul de rezistență care a fost afectat pentru că nu este normal să periclităm siguranța unei clădiri. Discutam cu cineva și îmi spune: dar ce, domnule, am tăiat 2 fiare. Păi, alea două fiare au rolul lor, de a prelua răul pe care l-am făcut unei diafragme de beton, creându-i acel gol. L-am încadrat cu armătură și așa mai departe. Dar, v-am spus, de ani de zile mă tot rog să facem ceva cu aceste asociații de proprietari, să fie subordonate cuiva. Unii din domnii administratori au înțeles greșit că avem ceva cu ei, dar nu avem nimic cu ei. Noi ceea ce dorim este să-i subordonăm cuiva, să-i facem responsabili de tot ceea ce se întâmplă, pentru că ei au obligația, așa cum scrie la lege, de a proteja, de a întreține patrimoniul, blocul. Cred că dacă ei ar fi în subordinea primăriei, de exemplu, dacă ar fi angajații noștri, ar fi altfel discuțiile cu ei și cu cetățenii. În condițiile în care au personalitate juridică, ei hotărăsc cum rezolvă problemele dintr-o asociație, fără ca noi să putem interveni.
Rep. S-au făcut demersuri la ministere?
D.B: S-au făcut, chiar și la Asociația Municipiilor, toți au spus că se rezolvă, dar nu s-a rezolvat nici până acum. Cred că în viitor se va găsi o soluție pentru că nu este corect. Ei vehiculează niște sume foarte mari de bani, imense și să nu fie controlați de cineva și în același timp să nu aibă sarcini clare, despre ce au de făcut, nu e corect.
Rep: ANL-urile le-ați supravegheat. Åžtiți cum s-au construit, nu?
D.B.: Åži ele tot pentru 9 grade sunt construite. Rezistă. Tot ce se construiește în Focșani, se face pentru gradul 9 de seismicitate. Altfel nu-ți aprobă documentația. Noi avem experți. Foarte mulți oameni spun, lasă bre că mă pricep eu să torn o mașină de ciment. Dar nu e așa, urmărirea calității, corectitudinii și acurateții lucrării este făcută de oameni calificați.
Rep: Asta recomandați și celor care își ridică o casă cu un etaj sau două ?
D.B. Da. Eu tot am vorbit cu cei care își ridică locuințe. Marea lor majoritate au proiecte făcute de cine trebuie, mai sunt și care nu au. Pe unii chiar i-am întrebat, dar cu cine ați făcut? În regie proprie, mi s-a spus. Bun, în regie proprie, dar și regia asta proprie înseamnă ceva. Barem un fierar betonist să ai de meserie, care să știe ce are de făcut.
Înapoi la familie. Monica, mândria familiei Bacinschi
Rep.: Revenind la partea personală, în ce an v-ați căsătorit?
D.B.: În 1971.
Rep.: Åži pe soție unde ați cunoscut-o?
D.B.: În Iași, când eram studenți. Soția a terminat cu un an în urma mea și ne-am cunoscut când ea era în anul I. Eu am terminat, am venit la Focșani, în ideea că va termina și ea și vom pleca acolo unde își va lua repartiția. Iulia a terminat șefă de promoție, cu media 10 și a fost prima la repartiție. A luat Focșaniul până la urmă, și a venit în Focșani.
Rep.: Dumneaei de unde este?
D.B. Este născută în Târgu Mureș. Tatăl ei a fost ofițer și s-au tot mutat dintr-o localitate în alta, dar cel mai mult au stat la Turda.
Rep: Aveți un copil…
D.B.: Da, o fată, acum o cheamă Benguș Monica. Este în Elveția, la Basel. Lucrează în cercetare la o mare firmă de medicamente, Roche. Soțul ei este medic chirurg oftalmolog.
Rep: Nu vă e dor de vreun nepoțel?
D.B: Mie îmi este dor, dar poate dă Dumnezeu să fim sănătoși. Ne-am dori un nepoțel foarte mult. Åži familia Benguș, și familia Bacinschi își doresc nepoți. Sunt convins că o să avem.
Constructor ca nașu’
Rep: Dar nepoți de soră sau altă rudă, aveți?
D.B.: Sora mea este medic, soțul ei este inginer, au doi copii. O fată cu un an mai mică decât fata mea, a terminat medicina, și-a dat doctoratul și l-a luat. Acum este medic specialist. Este medic anestezist la spitalul din Târgu Mureș, iar soțul ei este tot medic, radiolog. Au un băiețel în clasa I. Sora mea mai are un băiat, Bogdan, l-a pregătit sora mea să meargă să dea la Cluj, la medicină, la stomatologie. Când s-a întors, a spus că a dat la construcții și a reușit, ca nașu. Noi doi suntem constructori de meserie.
Rep. Deci aveți un fin…
D.B. E și fin și nepot. Părinții lui sunt cununați de mine, iar el este botezat.
Despre un contracandidat
Rep: Ce părere aveți despre contracandidatul care v-a urat pensie plăcută?
D B. În momentul în care o viață întreagă ai muncit, indiferent dacă voi mai fi sau nu la primărie, eu degeaba nu voi sta, la pensie. Eu voi munci, dar dânsul cred că și-ar dori să iasă de la vârsta asta la pensie, pentru că munca este grea. Vă rog să mă credeți că nu îmi place să vorbesc despre dânsul. Nici nu am ce vorbi pentru că trebuie să faci ceva, ca să aibă omul ce critica. Dar nici asta nu pot face pentru că nu a făcut nimic.
Rep: Totuși, bunul simț nu ar strica…
D.B: Mi se pare un lucru normal să fii corect. Astăzi (1 iunie – n.r.) am fost prin creșe și grădinițe, omenește vă spun, a meritat să stau 12 ani la primăria asta. Arată frumos, copiii frumos îmbrăcați, mobilier frumos. Am fost prin bucătării, totul arată bine. Åžtiți cum era în anul 2000? Cu linoleumul ăla pe jos, care era rupt, cu geamurile alea care nu se închideau, cu grupurile alea sa-nitare de îți era nu știu cum să intri, cu bucătăriile alea cu oale vechi și sobe pe lemn. În Bahne era o grădiniță unde se făcea mâncare la soba cu lemne. Mergeți și vedeți cum arată unitățile acum, și mai sunt foarte multe de făcut. Cred că s-au rezolvat peste 70 la sută din probleme.
Rep.: Vă acuză că ați furat voturi…
D.B.: Nu le-am furat, eu chiar le-am avut. Decât să vorbească, mai bine trebuia să facă și el treabă pe aici.
Rep.: Ce treabă să facă? El e deputat, trebuie să facă treabă în Parlament.
D. B.: Păi tu, ca deputat, să nu te cunoască lumea? Spuneți-mi și mie, vă rog, eu nu am nimic împotrivă, și Mitrea e deputat, dar nu cred că e om care să nu-l fi cunoscut pe Mitrea. Pe cuvântul meu de onoare. Eu m-am rugat de ei (cei de la PDL – n.r.) tot timpul. Aduceți și voi niște bani, că nu fac pentru mine, facem pentru comunitatea asta. Dar ce, au adus vreun leu? Dimpotrivă, au pus piedici…
NU RATAÅ¢I ediția de mâine a cotidianului nostru, în care veți putea citi despre reducerea cu o treime a facturii la ENET, reabilitarea termică a blocurilor și… cum se menține în formă, primarul municipiului Focșani.
