Imaginați-vă că într-o zi ar trebui să învățați să vă deplasați… în cifre; drumul până la baie, zece pași; distanța până la frigider, cinci pași; scările până la parter, alt număr… și tot așa. Imaginați-vă că într-o zi, ați deschide ochii într-o lume în care soarele a apus de tot și trebuie să învățați să redescoperiți toate lucrurile până acum cunoscute și prietenoase, devenite dintr-o dată ostile și străine… Pentru Constantin Bălan, din Focșani, în cei 38 de ani de viață n-a fost posibil nici măcar atât. A venit pe lume ultimul din cei 11 frați, singurul care a fost sortit din start întunericului și mai apoi, singurătății. Unicul reper al existenței sale a fost și i-a rămas mama. A luat pe umerii săi nedreptatea sortită fiului și l-a învățat că lumea prin care se deplasează astăzi cu bastonul lui alb, are formă, frumusețe, culoare…
M-am luat cu viața și trecătoarele ei imagini și am uitat că fericirea vine din simplitatea cu care privim lucrurile. Cunoscându-te pe tine, Costel, și pe inimoasa ta mamă, am aflat că secretul este ca fiecare să-și descopere firescul și să se bucure de el. Așa cum poate și în limitele impuse de un cotidian ignorant și în veșnică schimbare. Å¢ie, ochii nu îți permit nimic. Mie, lumea nu îmi permite mai mult! Tu nu poți fi criticat dacă spui că rotundul e pătrat, eu, în schimb, voi primi zeci de remarci de genul „E rotund! Nu vezi că e rotund?!”.
Ieri, plecând de la tine, aș fi vrut să-ți spun să te bucuri de tot ceea ce poți vedea și nu regreta nimic din ceea ce nu vezi. Imaginea nu are importanță, atâta timp cât sufletul tău vede ceea ce ochii nu percep… Cineva drag mie mi-a spus că acest lucru nu e decât o prejudecată. Că e o falsă concepție pe care o au oamenii despre orbi. Că orbii sunt la fel de buni și de răi, proști și deștepți ca marea majoritate a oamenilor valizi…Depinde pe cine a lovit aceasta dambla care…l-a găsit așa cum l-a lăsat Dumnezeu…prost sau deștept, nesimțit sau sensibil… Pe tine însă, Dumnezeu te-a înălțat direct, fără vină și de la început, în rangul purtătorilor de cuvânt ai întunericului dar ți-a dăruit, în compensație, o mamă sfântă care știe că din gesturi modeste și semerenia inimii crește drept omul… „Unsprezece copii am născut. Unul a murit la șase luni. Ultimul e Costel. L-am născut greu, la 44 de ani iar cînd avea 10 luni, tatăl lui a murit. I-am crescut pe toți 10… Am rămas doar cu el… Dar nu mă plîng. Așa le-a rânduit Dumnezeu. Am zis că rostul mamei este numai să dea, nu să primească… Că așa se și spune: când sunt mici, le dai mâncare, când sunt mari, nu le sta-n cale! Am să împart totul copiilor iar eu mă voi retrage-n mănăstire”, îmi povestea deunăzi.
Dacă aș fi putut, i-aș fi adunat boabă cu boabă, în căușul palmei, lacrimile. A suferit pentru înstrăinarea tuturor celorlalți copii ai ei, dar nu se plânge. A suferit pentru toată bătaia de joc a colegilor tăi de școală. Au durut-o mai mult decât pe tine care, vezi, acum ai puterea să râzi, toate poreclele și înjurăturile lor și fiecare palmă pe care ai căpătat-o de la ei sau alții. A știut cum să te facă să uiți, te-a luat de mână atunci când te simțeai „rățușca cea urâtă” și ți-a arătat că lumina nu înseamnă numai ce alții văd cu ochii. Nu i-a fost greu să te poarte prin toți doctorii, ani în șir. Să doarmă pe trotuare, prin săli de așteptare și culoare de tren, numai să-i spună vreunul din medici că undeva, în lumea asta mare, există și pentru tine o speranță.
Nici după 38 de ani n-a capitulat. Ea știe sigur, și acum, că adierea aceea care schimbă viața vine, într-un târziu, de unde e mai puțin așteptată. Că ea nu bate dinspre oamenii în care nădăjduim noi și nu răsare din prezențe ostentative. Åžtie că vine în vârful picioarelor, face binele și dispare fără zarvă. Că e modestă, simplă și nobilă… Până și eu uitasem, dar mama ta mi-a amintit. Åži pe tine, aripa acestei adieri, te-a atins o dată. Åžtii? Atunci când incertitudinea bastonului alb a înlocuit siguranța maternă a mâinii… Åži când ai învățat pe viu independența…
Vedem ceea ce suntem…
Noi, cei cu doi ochi deschiși larg spre lume, ce vânturăm prin cotidian cu mâinile în buzunare, întoarcem jenați privirea de la omul subțirel, cu ochelari fumurii, care pipăie trotuarul cu bastonul lui alb. Poate ne scuipăm în sân a „Doamne ferește” și ne vedem mai departe de viață, ca și cum nouă niciodată nu ni se poate întâmpla… Costel nu este însă nici extraterestru, nici altceva decât om care din întâmplare nu vede, dar care se descurcă, cu minuțiozitate, în toate împrejurările vieții sale.
Acum, Costel este o prezență vie a urbei. De opt ani, de când a primit bastonul alb, bate neobosit drumurile și nu se mai satură să cunoască oameni. S-a smuls din singurătatea lui și a pornit să cerceteze pe cont propriu, cu entuziasmul unui veșnic copil, realitatea în care trăiește. Prin simțuri nebănuite, știe sigur, în orice moment, în care anume loc se află. Vă puteți închipui? Cum să spui că ești la semaforul de la Big, Ceasul Rău, sau Sud, când pentru tine, aceste locuri sunt doar cuvinte? De unde știi să nimerești ușa ta de la etajul doi a unui bloc, când toate blocurile sunt la fel?! Åži de unde știi că e soare sau nor, dacă tu nu ai văzut vreodată lumina?! „Åžtiu unde sunt după pașii din jur. Iar bastonul e ochiul meu. Cu el am învățat traseele. Pînă la 30 de ani, mergeam cu mama de mână și nu făceam efortul să memorez drumul. Acum le știu pe toate iar atunci când totuși mă mai rătăcesc, întreb oamenii”, povestește Costel. Åži știe că oamenii nu sunt toți la fel. Unii sunt amabili. Alții nu. Unii sunt grăbiți. Alții binevoitori. Până și celor care le-a bătut odată la ușă, crezând greșit că a ajuns acasă, s-au arătat înțelegători. „Mi-au spus că am nimerit la altă scară…”, râde Costel. „De atunci nu am mai greșit niciodată! Mă duc singur oriunde. Åži în plus, o ajut pe mama: duc gunoiul, merg la cumpărături”, spune.
Acum, Costel nu se mai deplasează în cifre. A fost o vreme când a făcut-o dar în prezent, orice obstacol nu mai reprezintă decât o nouă provocare în existența sa, cumva lipsită de evenimente… Cea mai mare mândrie a lui și a mamei sale este diploma de calificare obținută în 1996. Numai că meseria „confecționer perie-cartonaj” nu e deloc căutată iar Costel tare ar vrea să lucreze… „Vă dați seama cât de mult îmi doresc și eu să se angajeze undeva… Nu numai că ar cîștiga banii lui dar ar fi și el prins într-o colectivitate, și-ar face prieteni. Chiar dacă mi se strânge inima când îl văd cum pleacă singur de acasă… Vă închipuiți ce simt eu până ce-l aud din nou la ușă…”, explică mama bărbatului.
Ca să afle mai multe despre lume, Costel citește. Împrumută mereu cărți în Braille de la Asociația Nevăzătorilor și, cu degete pricepute pipăind hârtia, trăiește poveștile personajelor. Poate nu întâmplător, cel mai mult l-a impresionat Robinson Crusoe. „Să stai tu 28 de ani în pustietate! Dacă tăbărau fiarele sălbatice pe el?”, meditează Costel. Dar cărțile nu îi ajung. A luat de la Asociație și o tastatură de calculator și învață cu tenacitate să o foloseasca. „O să reușesc”, spune, sigur. „Åži prin internet, o să aflu astfel mai multe despre lume”, explică bucuros, deși nu are deocamdată nici o posibilitate de a-și cumpăra un calculator.
Singurătatea care doare
Costel și mama lui cred în minuni și asta pentru că în existența lui s-a petrecut una. Demult, un bioenergetician l-a făcut să vadă culoarea cu ceea ce se spune a fi al treilea ochi. „La o săptămînă după ce am fost la el, a murit…”, regretă Costel. Dar… nu culorile îi lipsesc cel mai mult bărbatului, ci perechea aceea sortită fiecăruia dintre noi. „Am vorbit cu o fată de la București… Am sunat-o pe 10 martie, să-i spun la mulți ani de ziua ei dar… mama ei mi-a spus că-i la-ntâlnire…”, spune.
E singurătatea un test de viață, prin care trecem toți mai devreme sau mai târziu? Cu certitudine, e o experiență, iar de regulă oamenii, orbi sau nu, învață din experiențele care dor cel mai tare. Åži învață despre ei în singurătățile ale caror limite nu strâng și nu dor. Care sunt necesare, care se întâmplă natural. Te simți singur când nu găsești în altcineva sau altceva o parte din tine. Iar Costel, încă se simte singur în fiecare zi…
