Fuga după cunoaștere se reduce de multe ori la fuga după cărți. Un pachet comandat de la București pe care un cititor curios îl așteaptă cu înfrigurare, produce o emoție cu totul specială. Primii pași într-o bibliotecă publică păstrează rezonanța primelor întrebări. Misterul ademenitor al bibliotecii personale devine însă pentru unii acaparator (cunosc persoane care își consideră biblioteca centrul universului, suficient pentru a le potoli cunoașterea, total devotate acestui colț perso-nal), dar această suită de trăiri se deschide în fața celor care încă mai citesc…
Dacă a devenit sau nu lectura desuetă e o întrebare pe care și-o pun din ce în ce mai mulți. Să propui un așa subiect persoanei nepotrivite este un salt către o comunicare defectuoasă, absurdă. Cel din fața mea părea încântat să-și exprime opinia, dar nu avea ce spune. De la „interesant” și „mmm-hhh”, toate rostite cu deplină amabilitate, nu mai exista cale de ieșire.
Mai există însă și cititori se-rioși, unul dintre ei fiind colega mea de clasă, Ana Maria Roșca, o domnișoară energică, extrem de curioasă și care găsește în cărți un mijloc de a gusta viața. A răsfoit și a parcurs multe cărți, de la bestselleruri până la „Don Quijote”. Față de clasici, păstrează o distanță respectuoasă. Îi interpretează cu ezitarea omului modern, puțin rezervat, puțin temător. Ar vrea să devină profesoară de română și marile cărți o atrag tot atât pe cât o tulbură.
Reporter: Întâi de toate, aș vrea să parcurgem un traseu cronologic al preocupărilor tale de lectură. Care a fost prima carte citită complet, din „scoarță în scoarță”? Prin asta nu mă refer la poveștile pentru copii, citite de bunica ta când erai mică… când ai luat prima carte în mână, cu conștiința că o vei citi până la capăt?
Ana Roșca: Grea întrebare… Mmm, cred că „Amintiri din copilărie”, a lui Ion Creangă. O aveam ca temă prin clasa a IV-a și trebuia să-i fac fișă de lectură.
R: Åži de aici pornind, cum ai descoperit plăcerea de a citi?
A.R.: După ce am terminat ciclul primar, trăiam cu senzația că nu îmi place deloc româna, înclinam mai mult spre matematică. Dar, am avut o doamnă profesoară care mi-a stimulat și această latură creativă. Pentru că aveam o imaginație debordantă, puteam cu ușurință să comentez citate, poezii, fragmente din anumite texte în proză, așa că doamna mea profesoară s-a gândit să mă înscrie la olimpiada de română. Într-a V-a, am primit o bibliografie, am început să fac pregătire în vederea competițiilor și urmam programa. M-am apropiat de scrierile lui Alexandru Odobescu.
R: Ai început să studiezi scriitorii de la clasă pentru ca mai apoi, bănu-iesc, să evadezi în titluri alese doar de tine, pe baza preferințelor și gusturilor tale. Când ai început să ai inițiativă în ceea ce privește propriile lecturi?
A.R.: În jurul clasei a VI-a, am descoperit librăria mea favorită, „Universul cărții”, din zona pieței. Îmi plăcea pentru că eram lăsată în spate, unde se aflau toate cărțile disponibile. Dintr-o dată, eram înconjurată de foarte multe cărți. De fapt, de mică am fost atrasă de ele, adoram mirosul de carte tipărită. Îmi place și mirosul de carte veche și mirosul de carte proaspătă, de abia scoasă de la tipar. Are așa… un iz de plastic, nu știu cum să-l definesc. Toate acele titluri au început să-mi facă cu ochiul…
R: Åži, ca să folosesc expresia ta, care a fost prima carte care ți-a făcut cu ochiul?
A.R.: Tocmai asta e amuzant… prima carte pe care am cumpărat-o nu a fost neapărat prima carte care mi-a făcut cu ochiul. Citisem o reclamă într-o revistă despre o nouă apariție pe piață a cărții: „Harry Potter”. Nu era prima dată când auzeam numele ăsta. Colegii discutau în fiecare zi despre asta, vedeam în reviste tot felul de anunțuri și ajunsesem să mă întreb: „Cine naiba e Harry Potter și ce vrea el de la mine?”. Așa că m-am dus cu mama la librărie și întrebată ce carte aș vrea să-mi cumpăr, m-am trezit că nu îmi mai amintesc numele vrăjitorului. M-a salvat filmul omonim, care deja apăruse pe vremea aia. Am bâiguit: „Åžtii… copilul ăla cu ochelari și părul mare”. Am început primul volum cu oarecare re-zervă. Ceea ce e lăudat de toți, mi se pare suspect. Dar mi-am dat seama că îmi stimulează mult imaginația.
R: Åži după ce ai vizitat lumea acestui băiat ciudat, dintr-o cu totul altă dimensiune, spre ce te-ai îndreptat?
A.R.: Cu orgoliul unui copil răsfățat, care nu pleacă dintr-un magazin fără să-și cumpere ceva, am luat de la librărie o biografie romanțată a lui Ramses al II-lea. Am nimerit volumul doi și nici nu îmi dădusem seama că la mijloc este vorba de o serie. De fapt, erau 5 volume, un veritabil cvintet. O altă aventură… Vedeam personajele, eu sunt omul care atunci când citește, am o bandă, ca la cinema, în minte. La început e goală, dar lectura o modelează. Poate fi o rolă imensă, pot fi mai multe role… Am încercat să mă uit la filme adaptate după cărți, dar ele nu surprind esența textului scris, regizorul trebuie să fie con-știent că nu o să găsească un public care să urmărească în- continuu, timp de ore întregi, reproducerea fidelă a unui volum de beletristică.
R: Åži, dacă ar fi să ne întoarcem în prezent, poți să-mi spui care e ultima carte citită?
A.R.: „Don Quijote”! (glas ferm, convins, cu autoritatea unui adevăr de nezdruncinat)
R: Integral? E o lectură importantă.
A.R.: Da! Mi-am dat seama că idealismul nu e ceva recent, exista de pe vremea lui Cervantes. De fapt, eu sunt Don Quijote.
Îmi place să cred că atunci când citesc o carte, personajul respectiv trăiește prin mine. Eu le dau viață, eu le dau sentimente, în capul meu perso-najele vor avea un portret, o voce, le percep până și mi-mica.
R: Personajele imaginate de tine par să devină treptat oameni în carne și oase, de aceea, să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ar fi să organizezi o cină la care ai vrea să inviți trei scriitori alături de trei personaje de-ale lor, la cine te-ai gândi? Apropo, toate convențiile timpului se anulează.
A.R.: Mai mult ca sigur Balzac, la braț cu Eugenie Grandet. Următorul… Jane Austen, cu Elizabeth din „Mândrie și prejudecată” și Tolstoi, cu Anna Karenina (asta îmi amintește că vara asta, plănuiesc să cuceresc „Război și pace”).
În atmosfera aceasta sărbătorească, m-am convins că destinul cărții nu va fi niciodată compromis căci oricât de puțini adepți ar atrage lectura, e imposibil ca vraja ei să lase indiferentă o întreagă generație și până la urmă, e de ajuns ca o inimă să rezoneze pentru ca mai apoi, vestea să circule, răspândind magia imaginației și febra de a evada în realități paralele, din care să te întorci îmbogățit.
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”
