Trenul se urni cu greutate. Gheorghe, postat lângă geam, transpira ușor, de căldură și emoție. Pleca la București. Cu Ion. Încă de cu seară, Ion venise la el, la poartă, și-i propusese să-l însoțească la capitală. Partidul lui Ion își lansa candidații la locale și-i convocase pe susținătorii din toată țara să umple sala. Gheorghe nu era membru de partid, era însă prieten cu Ion. Nu înțelegea prea bine de ce trebuie să pără-sească el casa duminica și să plece tocmai la București. Pentru el, care mai departe de orașul situat la câțiva zeci de kilometri nu fusese niciodată, drumul ăsta părea o adevărată aventură.
– Bă, Gheorghe, teoretic, mergi să susții partidu’, practic, mergi și tu să vezi un mare oraș, așa, ca într-o excursie, îl convinsese Gheorghe.
Cum Ion suporta și cheltuielile de călătorie, Gheorghe acceptă. Leana însă, nevastă-sa de-a doua, se supără rău. Plecarea lui Gheorghe îi dădea dureri de cap. Mai mult chiar, când Gheorghe îi ceru să vopsească singura cămașă mai bună pe care o avea, în portocaliu, înnebuni de-a binelea. Îl boscorodi toată ziua și bucata de noapte dinaintea plecării.
Bucureștiul îl bulversă pe Gheorghe. Clădirile înalte, bulevardele largi, magazinele, mașinile și chiar oamenii i se părură ca dintr-o altă lume. De câteva ori fu cât p-aci să se piardă de Ion. Se speria și începea să-l strige, tare, ca pe ulițele satului.
Polivalenta i se păru o altă minune. Primiră indicații să se ducă la etaj. De-acolo, de sus, Gheorghe privea ca într-o fântână fără apă. Din când în când, Ion se ridica în picioare și striga aplaudând zgomotos, laolaltă cu alții. Trăgea și de Gheorghe să-l urmeze. Se ridica și el dar, pentru că nu înțelegea ce se strigă, bătea numai din palme.
Îl apucă setea. Ca să ajungă la baie, trebui să coboare până la parter. Aia de la etaj era blocată. Se dezbrăcă de cămașă și băgă capul sub robinet. Stătu așa câteva minute. Când se ridică, observă că i-a dispărut cămașa. Se uită speriat în jur. O căută chiar și prin cabine. Ba chiar întrebă pe câțiva dacă-o văzură. N-o văzură.
– Bă, Gheorghe, acuma nu mai putem merge și noi, ca oamenii, la o crâșmă, să bem o bere, că tu n-ai cămașă… În maieu nu te primesc ăștia…
Așteptau să plece trenul. Către casă. Gheorghe ar fi băut totuși o bere. Ion se duse în cele din urmă la un chioșc de pe peron și cumpără una. La pet.
– Vezi, deschise vorba Ion, teoretic, tot ai băut o bere la București… Practic, suntem în tren…
Gheorghe nu răspunse. Era obosit și flămând. Ce dracu’ căutase el la București?! Ce-o să-i spună el Leanei când l-o întreba unde e cămașa?
– Bă, Ioane, întrebă apoi ca din senin, voi chiar credeți c-o să câștigați alegerile?
Ion privi trist prin geam. Ridică paharul și-l dădu pe gât hotărât, aproape cu înverșunare.
– Cum să-ți explic io, mă, Gheorghe, ca să fiu pe înțelesu’ tău… Cu ăștia care îi avem, nu. Pentru că ei, teoretic, au dat la partid, dar practic, au furat. Pricepi?
Se despărțiră. Gheorghe intră pe furiș în curte, atent să n-o trezească pe Leana. Leana era trează. Îl aștepta pe prispă. Îl luă la rost înainte de a apuca să salute:
– Veniși? De ce mai veniși?! Åži cămașa de pe tine unde e, ai dat-o pe băutură?
Gheorghe se așeză și el pe prispă. S-ar fi culcat acolo, afară, dar știa că nevastă-sa ar fi trezit tot satu’.
– Apăi, cum să-ți explic io, fă, Leană, ca să fiu pe înțelesu’ tău… Teoretic, am dat-o la partid… Practic, însă, mi-a furat-o.
