În 1901, Focșaniul se putea mândri ca fiind orașul în care se înființa prima școală din România, destinată copiilor orbi. Ea a început să funcționeze cu doar trei elevi, iar primele cărți Braille de care s-a servit școala de orbi din Focșani – manualele pentru clasa întâi și, în parte, cele de clasa a doua – au fost tipărite la Paris, la Institutul surorilor oarbe. Celelalte manuale de care a mai avut nevoie prima școală românească pentru orbi au fost transcrise cu mâna, de elevi. „Data de 1 octombrie 1901, când a fost deschisă școala de orbi din Focșani, poate fi considerată oficializarea alfabetului Braille în România. Primele cărți Braille de care s-a servit școala de orbi din Focșani – manualele pentru clasa întâi și, în parte, cele de clasa a doua – au fost tipărite la Paris la «Institutul surorilor oarbe», iar celelalte manuale de care a mai avut nevoie prima școală românească pentru orbi au fost transcrise cu mâna, de elevi”, a precizat profesorul Modest Amariei.
Dintre cei aproape 70 de copii orbi sau cu deficiențe grave de vedere din Vrancea, maxim zece frecventează cursurile unei școli de nevăzători, potrivit celor spuse de Elena Smighelinschi, referent în cadrul Sucursalei Vrancea a Asociației Nevăzătorilor din România. Dincolo de ignoranța și lipsa de responsabilitate a părinților ce-și lipsesc bieții copii de dreptul la educație, unul dintre motivele acestei nefaste realități este și că în județul nostru nu există o școală sau măcar o grădiniță destinată celor cu astfel de deficiențe, ei fiind nevoiți să învețe la școli din Buzău, Cluj -Napoca, Târgu Frumos, București, Arad sau Timișoara. Adică să fie trimiși de acasă încă de la vârsta grădiniței și să locuiască prin internate, despărțirea de părinți fiind deseori traumatizantă.
Puțini știu, însă, că lucrurile nu au stat mereu așa. Grija autorităților competente față de educația micuților lipsiți de lumina ochilor, din Vrancea, s-a manifestat real și cu toată seriozitatea acum peste un secol în urmă când, tocmai în urbea noastră, a fost înființată prima școală pentru nevăzători din România.
Åži, chiar dacă la vremea respectivă, în județul nostru numărătoarea acestor copii se putea face pe degetele de la o mână, școala a funcționat din 1901 până în 1906, când a fost transferată în București, la Așezământul Vatra Luminoasă. „În orașul nostru, acum 110 ani, în urma stăruințelor Prefecturii Putna, conducerea de la București a hotărât, în compensare, ca după mutarea Curții de Apel din Focșani la Galați în 1887, Orfelinatul Pantelimon să fie transferat în orașul nostru pe un loc frumos, de procurarea căruia s-a îngrijit municipalitatea. S-a dat și o lege în acest sens în anul 1890, iar pe 31 august 1895 localul a fost terminat, astfel luând ființă o instituție deosebită, pe care publicul o va numi pentru mult timp, Institutul de Surdo Muți și Orbi «Principesa Elisabeta». Asta și pentru că o dată cu 1 octombrie 1901 ia ființă Secția de Orbi, cursurile începând două luni mai târziu”, a relatat Florin Dîrdală.
Åžcoala cu trei elevi orbi
Orfelinatul „Principesa Elisabeta” din Focșani, în cadrul căruia funcționa Secția de Orbi era construit acolo unde mai târziu a luat ființă Åžcoala Specială „Elena Doamna”, denumită în prezent Centru Åžcolar de Educație Incluzivă „Elena Doamna”.
Potrivit celor relatate de custodele Florin Dîrdală, la înființare, în Secția pentru orbi erau vacante cinci locuri, în final ea începând să funcționeze cu doar trei elevi. „Prin adresa Direcțiunii Generale a Serviciului Sanitar din cadrul Ministerului de Interne, emisă în 24 octombrie, trimisă Primăriei Focșani, se anunța că pe lângă Orfelinatul de Băieți din Focșani s-a înființat o secțiune pentru copii orbi, în care erau cinci locuri vacante, urmând ca Serviciul Sanitar al orașului Focșani să cerceteze dacă în cuprinsul acelui oraș se găsesc copii orbi de vârsta între 9-12 ani. Consiliul de salubritate al orașului, împreună cu comisarul comunal atesta că nu s-au găsit în oraș copii de la 9-12 ani orbi, și astfel, Primăria Focșani înștiințează pe 5 noiembrie Primăria comunei urbane Târgu Ocna de existența celor 5 locuri vacante la secția de orbi din cadrul Orfelinatului «Principesa Elisabeta» Focsani, iar condițiile de admisibilitate se schimbă puțin. Vârsta trebuia să fie de cel mult 14 ani, să posede acte de naștere asupra lor, act de pauperitate -sărăcie, toate aceste documente urmând să fie trimise Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru ultimele aprobări. În final, Secția a început să funcționeze cu doar 3 elevi”, a detaliat Florin Dîrdală.
Oficializarea alfabetului Braille în România
Modest Amariei, nevăzător, fost profesor la Liceul pentru deficienți de vedere din Târgu Frumos, a precizat, în Revista „Radar” pentru nevăzători, editată de Fundația „Cartea Călătoare” din Focșani, că data de 1 octombrie 1901, când a fost deschisă școala de orbi din Focșani, poate fi considerată și data oficializării alfabetului Braille în România.
La noi în țară, sistemul de scriere Braille a fost adaptat de reputatul pedagog Ion Vasile Tassu, întemeietorul învățământului pentru nevăzători din vechiul regat. El a studiat la Paris și odată întors în țară, în 1899, el susține ideea înființării unei școli pentru nevăzători, fapt care se realizează în 1901, la Focșani.
Potrivit arhivelor vremii, Ion Vasile Tassu a slujit această școală în calitate de îndrumător, director și profesor de muzică. „Cel care, prin activitatea sa, a lăsat urme adânci în această privință a fost profesorul Ion V. Tassu, primul dascăl al orbilor din România. Acesta, în ultimul deceniu al secolului XIX era elev la Institutul Național al Tinerilor Orbi din Paris. El a alcătuit alfabetul Braille românesc. Data de 1 octombrie 1901, când a fost deschisă școala de orbi din Focșani, poate fi considerată oficializarea alfabetului Braille în România. Primele cărți Braille de care s-a servit școala de orbi din Focșani – manualele pentru clasa întâi și, în parte, cele de clasa a doua – au fost tipărite la Paris la «Institutul surorilor oarbe», iar celelalte manuale de care a mai avut nevoie prima școală românească pentru orbi au fost transcrise cu mâna, de elevi”, a precizat profesorul Modest Amariei.
Åžcolarizarea copiilor orbi rămâne o problemă
Potrivit celor relatate de profesorul Amariei, forurile europene din perioada interbelică s-au arătat preocupate de problematica persoanelor cu deficiențe, adoptând „Declarația de la Geneva a Uniunii Internaționale de Ajutor pentru Copii” (1923), adoptată în anul următor, în liniile ei generale, de Societatea Națiunilor. Această declarație a fost reluată și îmbunătățită după Al Doilea Război Mondial, de Congresul de la Zagreb din 1954, la care, sub auspiciile ONU, au luat parte reprezentanți ai 32 de țări. „În România, o înjghebare trecătoare, fără o organizare mai temeinică, pare să fi fost prin 1887 la Căldărușani, la nord de București. Primul act legislativ adoptat în România este «Legea pentru învățământul primar și primar normal» din 1924, care conține un capitol special (al 5-lea), consacrat copiilor cu deficiențe senzoriale și mintale. Articolul 108 al legii arată că aceste școli și clase speciale vor fi create pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice în colaborare cu Ministerul Sănătății. Personalul didactic al acestor clase și școli era salarizat cu 50% mai mult față de cel din școlile obișnuite. Statistica din 1930 indica pentru toată țara 13.811 de copii orbi, din care la vârsta de școală 1.400, iar școlarizați numai 150”, mai spune profesorul Modest Amariei.
Nici în prezent situația școlarizării copiilor orbi nu este mai fericită. În plin mileniu trei, în România, stat membru NATO și UE, doar 15% dintre copiii cu deficiențe de vedere urmează o formă de învățământ, conform datelor Direcției pentru Persoanele cu Handicap!
Un amplu articol referitor la acest aspect a fost publicat în cotidianul nostru anul trecut, în luna noiembrie, cu prilejul Zilei Internaționale a Copiilor Nevăzători și poate fi citit accesând:
http://www.monitorulvn.ro/articole/copiii-orbi-impiedica-i-sa-mearga-la-scoala_2_118332.html
