Culică Isofache, de 73 de ani, din Focșani, pensionar și membru al Clubului Seniorilor al Filialei de Cruce Roșie Vrancea, a dorit să relateze cititorilor noștri și povestea sa de viață, pe care a intitulat-o chiar așa: „O viață de om”. Scrise îngrijit, pe câteva foi ce par ele însele acoperite de patina timpului, întâmplările ce au marcat existența acestui om sunt spuse cu prea multă iscusință și sinceritate ca să nu le prezentăm exact așa cum el însuși le-a relatat. Dacă veți zâmbi parcurgându-le, dacă veți fi înduioșați, dacă vă vor trezi admirația sau dacă vă vor inspira nostalgii, atunci aduceți-vă aminte că și dumneavoastră înșivă aveți propria poveste de viață! Faceți-vă curaj și relatați-o, prin intermediul cotidianului nostru, așa cum astăzi, Culică Isofache – soț, tată, bunic, fost șofer, actualmente senior voluntar – a reușit să o facă! Citiți, în continuare, interesantele sale experiențe, așa cum el însuși le-a scris…
M-am născut în septembrie 1939, în comuna Bordești, județul Vrancea, într-o familie de oameni gospodari, cinstiți și cu frică de Dumnezeu, fiind al șaptelea copil din opt – șase fete, din care două au decedat, și doi băieți. A fost foarte greu, umblam desculți de primăvara până toamna târziu. Căzând bruma, fugeam de acasă până la școală să nu-mi înghețe picioarele, că pe atunci nu existau fabrici de încălțăminte. Tata îmi cumpăra de încălțat de la Focșani, de la piață, de la „Taica Lazăr”, un evreu ce vindea bocanci la care după două zile se desprindeau tălpile, ce erau acoperite cu cremă. Ducea tata bocancii la un vecin cizmar să-i repare, iar acesta, de câte ori se ducea la el se văita că nu are țigări…
De îmbrăcat aveam cămăși de borangic țesut de mama din mătasea făcută de viermii de mătase pe care îi creșteam și îi hrăneam cu frunză de dud. Haine groase țesea mama din lână, făcea o stofă numită dimie pe care o ducea tata la Bisoca, o comună de la munte, în județul Bacău, pe lângă Jitia, unde era dată la piuă, o mașinărie ce o bătea să țină mai mult. Indispensabilii îi făcea din cânepă – fire de tort – țesute de mama la război, pânză ce îți rodea picioarele de aspră ce era. Aveam două vaci ce le pășteam pe islaz toată ziua, cu mâncare în traistă ce consta în caș, ouă fierte, ceapă verde cu mămăligă, că pe atunci nu exista pâine la țară.
Am prins și războiul, mama și surorile mele se ascundeau de nemți și ruși în spatele casei, într-o vale, în pădure, că ăștia umblau prin comună și nu erau prea cuminți. În 1947 aveam opt ani și țin minte și acum că era o secetă mare și tatăl meu a plecat în Oltenia, la Calafat, și a cumpărat câțiva saci cu porumb pe care-l amesteca cu făină de orz, iar mămăliga ieșea cam neagră. În acel an de foamete au murit foarte multe persoane din comună.
În 1959 a luat ființă Gospodăria Agricolă Colectivă în comună, obligând părinții să se înscrie. Ne-au luat tot pământul, căruța, cazanul de fabricat țuică, butoaiele, căzile și multe altele.
A vrut să fie ori șofer, ori.. naș!
Mai întâi am absolvit șapte clase și, cum mie nu mi-a plăcut munca câmpului, am zis că atunci când voi împlini 18 ani să mă fac șofer sau conductor de tren (naș). Așa se face că în anul 1959 m-am înscris la școala de șoferi din Focșani, din cadrul AVSAP, școală ce am absolvit-o într-un an făcut la seral, de două ori pe săptămână. În octombrie, când am terminat, ne-a încorporat pe mine și pe încă un flăcău din comună, Iancu Aurel, fiind repartizați la o unitate de securitate, București – Băneasa, la școala de sergenți. După absolvire am fost repartizat la Câmpina, comandant de grupă, apoi caporal de schimb și după doi ani și trei luni m-au lăsat la vatră…
Ajuns acasă, în zece zile mi-am scos buletinul și livretul militar și m-am angajat ca șofer pe un autocamion Praga la Gospodăria Agricolă Colectivă „Åžtefan Gheorghiu” din Căiata. Am lucrat șase luni, după care am plecat la Focșani, la o coloană auto, pe o basculantă marca „Steagul Roșu”, coloana fiind amplasată pe locul unde astăzi este Hotelul Vrancea, deservind Grupul 3 Construcții Focșani, ce construia primele blocuri din oraș. De asemenea, construia și cramele din Cotești, Cândești, Urechești, Dălhăuți și o școală în Faraoanele.
În anul 1970 am absolvit liceul la seral, iar în 1971 m-am căsătorit. Am doi băieți și patru nepoți, fiul cel mare locuiește în Focșani, iar celălalt este cu nevasta și copiii lor în Canada, de trei ani. Åži sunt foarte mulțumit de copiii mei, o duc bine amândoi.
Am lucrat 18 ani ca șofer, umblând toată țara după care, timp de 13 ani, am lucrat ca revizor tehnic la IJTL Vrancea. După ce am absolvit școala de maiștri am lucrat la Åžcoala de șoferi Auto Moto timp de 13 ani, iar în 1997 am ieșit la pensie… Domnul director de atunci, Nicolae Vrânceanu, a organizat o petrecere de pomină. Eram patru persoane ce ieșeam la pensie, am primit cadouri consistente și o sumă de bani, iar la acea petrecere a fost invitată și renumita cântăreață de muzică populară din Focșani Geta Postolache.
Peste 20 de țări vizitate în patru ani
În primăvara anului 2008 m-am înscris la Filiala de Cruce Roșie Vrancea, la Clubul Seniorilor, unde mă simt foarte bine. În acești patru ani, care au trecut de atunci, am vizitat peste 20 de țări din Europa, cu orașele și capitalele lor. Ne-am plimbat cu vaporul pe Marea Nordului, la Amsterdam, pe Sena în Paris, pe mare în Veneția și pe Dunăre în Budapesta. Am stat șase zile în Paris și am vizitat Turnul Eiffel, Notre Dame, muzeul Luvru, am fost la Strasbourg, am văzut CEDO, de asemenea am fost la Bruxelles, Munchen, Frankfurt pe Main, am văzut Praga, Zurich, Berna, precum și alte orașe din fosta Iugoslavie. În 2010, în Bruxelles ne-a furat autocarul și am mers la Amsterdam cu un alt autocar, închiriat, și am așteptat două zile să vină din țară alt autocar.
Anul trecut am stat la Roma șase zile vizitând Coloseumul, Columna lui Traian, Vaticanul cu muzeul lui. Am mers cu trenul la Napoli și de acolo, cu vaporul, la Capri, unde am urcat pe munte cu telescaunul. În această excursie din Italia am circulat cu toate mijloacele de transport posibile: avion, tren, vapor, metrou, telescaun, autobuz, mai puțin… căruță.
Tot anul trecut am vizitat și Bulgaria, fiind cazați pe un deal cu clădiri foarte vechi în orașul Veliko Târnovo. Am vizitat peștera Sfântul Dimitrie, Ruse și alte orașe, și ne-am întors acasă prin Giurgiu.
„Am sărutat icoane cât n-am sărutat în toți cei 73 de ani ai mei!”
De remarcat că în acești patru ani de când sunt la Crucea Roșie am petrecut două evenimente care sunt cele mai plăcute din viața mea. Primul s-a petrecut în 2008, când am fost primiți, în Olanda, la o fermă de lângă orașul s Hertegenboch, unde proprietară era doamna Riet Deleweij, prietenă și parteneră a Crucii Roșii Vrancea. Ea a contribuit foarte mult la construirea caselor de bătrâni din județul nostru. Acolo am fost primiți cu tricolorul României și o fanfară de zece muzicanți ne-a cântat imnurile de Stat al României și Olandei și alte cântece, timp de o oră. Ne-au făcut o primire extraordinară, de miniștri, într-o sală mare, unde am servit masa toate cele șase zile cât am stat acolo, fiind serviți și cu vin alb, roșu și bere. Din păcate, doamna Riet Deleweij a decedat acum doi ani…
Al doilea eveniment unde m-am simțit extraordinar a fost în 2010, când ne întorceam de la Paris – excursia când în Bruxelles ne-a furat autocarul. Atunci am făcut o croazieră pe Dunăre, cu vaporul, de la ora 22.00 la 24.00. Acolo am servit o masă foarte îndestulată, stropită cu vin, în timp ce ne cânta cântecul „Valurile Dunării”, iar ghidul ne explica, când treceam pe sub cele opt poduri ce despart Buda de Pesta, despre edificiile luminate ce păreau ceva de vis!
De asemenea, mai menționez că tot cu seniorii Crucii Roșii am vizitat peste șaizeci de mănăstiri, sărutând icoane ce nu am sărutat în cei 73 de ani ce îi împlinesc în septembrie, anul acesta!
Așa cum am mai zis, mă simt foarte bine în acest club deoarece toți sunt oameni serioși, pregătiți și atașați unii de alții. Cu toții contribuim la ajutorarea persoanelor în suferință și nu ne dăm în lături de a face muncă voluntară când este nevoie, precum și de a petrece împreună la aniversările seniorilor voluntari și la întâlnirile ce le avem de două ori pe săptămână la Club.
În încheiere doresc să urez întregului personal al Filialei de Cruce Roșie Vrancea, voluntarilor, seniorilor și tuturor vrâncenilor multă sănătate, fericire, realizarea tuturor dorințelor și „La mulți ani!”.
Culică Isofache
Senior, voluntar al
Crucii Roșii Vrancea
