Ce ar putea avea în comun ingineria mecanică, matematica, desenul tehnic și proiectarea cu profesia de … bibliotecar? Aceasta s-ar întreba, în primă instanță, oricine i-ar afla povestea Sevastincăi Pîrvu, de 62 de ani, din Focșani, cea care a semnat, ieri, o „Altfel de Poveste”, publicată în paginile cotidianului nostru. Acum pensionară, înconjurată de dragostea copiilor și nepoților – mândria ei cea mai mare – această femeie înaltă, subțire, dăruită cu o sensibilitate aparte, ascunsă temeinic sub aparența de rigiditate, continuă să învețe și mulțumește, pentru setea de cunoaștere, bunicilor săi. „Bunicii au fost cei care ne-au împins spre școală, spre carte… Ne-au trimis pe toți frații să facem, ziceau ei, treabă bună!”, spune Sevastinca. Și a făcut! Astăzi vă prezentăm momente din viața ei, cea care a fost, pe rând, Tovarășa Profesoară, Tovarășa și apoi Doamna Inginer și Doamna Bibiliotecar.
Vă reamintim că pentru o vreme, ne-am propus să vă prezentăm oameni obișnuiți din urbea noastră, oameni dintre noi. Veți vedea că fiecare existență poartă cu sine câte o poveste remarcabilă. Că oamenii pe lângă care trecem nepăsători, sau prea grăbiți, sau prea adânciți în nesfârșitele noastre probleme cotidiene, sunt interesanți! Sunt speciali, fiecare în felul său! Și că fiecare e parte din acest puzzle imens ce formează lumea în care cu toții trăim. Trebuie doar să vrem, să ne vedem, nu doar să ne privim… Și să ne ascultăm, nu doar să ne auzim…
Ne desăvârșim devenirea străduindu-ne, fiecare, ba să terminăm anumite facultăți, ba să învățăm cine știe ce lucruri noi, sau să deprindem competențe în diverse domenii, preconizând că ne vor fi de folos, vreodată-n în viață…. Totuși, nu vi s-a întâmplat ca dincolo de asta, să vă treziți la un moment dat că faceți cutare sau cutare lucru complet străin de ceea ce ați studiat, așa, fără un motiv măcar aparent? Că treceți prin situații care vă lasă urme în existență, și vă treziți la un moment dat, peste ani și ani, că aceste urme… vă sunt de un real folos?
Sevastincăi Pîrvu, protagonista articolului meu de astăzi, i s-a întâmplat la fel. Iar astăzi, după ce a răzbătut prin bucuriile și necazurile celor 62 de ani pe care i-a adunat, este convinsă că în viață… nimic nu este întâmplător! Nici prin cap nu-i trecea, când a devenit absolventă a Facultății de Mecanică din Galați, că va veni o vreme când va lucra ca bibliotecar la Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” din Focșani!
Una e să muncești într-o fabrică, într-o secție mecanică mirosind a fier, sau într-un atelier de proiectare concepând, pe planșetă, piese și dispozitive, și cu totul alta să lucrezi cu suflete dornice de lectură, vegheat în permanență de personajele ascunse în zecile de mii de cărți, și de creatorii lor… „Ca inginer, stai tot timpul cu nasul în carte. Dar în cărți cu formule, pentru că toate instrumentele necesare desfășurării activității de inginer sunt în cărți! Mai ales în proiectare! La ISEH, unde am lucrat din 1982 și până în 2002, aveam o bibliotecă tehnică excepțională! Numai că tu, ca și specialist, trebuia să știi mereu unde să cauți!”, a explicat Sevastinca.
De unde să bănuiască, la vremea aceea, că talentul său de a știi exact unde să caute va deveni una dintre competențele de nelipsit ale viitoarei meserii de bibliotecar?! „Niciodată nu m-am gândit la așa ceva, că aș putea lucra ca și bibliotecar! Mie mi-a plăcut foarte mult matematica, aș fi vrut să fac această facultate, dar pe atunci era doar de trei ani, la Institutul Pedagogic din Galați, și am zis că pot mai mult! Așa că am ales să devin inginer mecanic… O meserie grea, profesată mai mult printre bărbați, dar la început nu m-am gândit la asta! Oricum, acolo, în colectivul de la ISEH, am descoperit că e o meserie extrem de frumoasă, de concepție, care te solicită foarte mult! Nu făcea nimeni diferențe între femei și bărbați dar să știți că eu, înăuntrul meu, simțeam că trebuie să muncesc și mai mult și mai bine, tocmai pentru că eram femeie, dacă vroiam să demonstrez că sunt bună”, povestește Sevastinca.
Foarte greu s-a desprins de locul ei de muncă, atunci când s-au făcut restructurările… „Îmi amintesc că într-o singură săptămână au plecat 1.000 de oameni în șomaj. Printre care și eu. Era în 2002. Când s-a terminat șomajul, am văzut posturile de bibliotecar scoase la concurs. Și am reușit! Am lucrat la Sala de lectură și de atunci, am văzut și eu alte cărți, cele cu suflet și oameni, nu doar cu cifre. Ingineria te face să ai un limbaj succint, o exprimare exactă. Lucrând la bibliotecă am învățat și eu să îl dezvolt. Și până la urmă, am scris și în revista «Lector», am scos chiar și o carte, un dicționar de termeni europeni pe care l-am lansat la un târg de carte, când am intrat în UE”, râde Sevastinca.
Pedagogia…folositoare pentru copii și nepoți
Nici cei șapte ani petrecuți, după ce a absolvit facultatea, ca profesor de „Obiecte tehnice” la Liceul nr. 1 din Focșani nu au fost deloc întâmplători în viața acestei femei. Acolo, printre elevii care astăzi o recunosc și o salută cu respect, a învățat cum să se apropie de tineri, să-i determine să fie pasionați de ceea ce studiază, să aibă vise spre împlinirea cărora să tindă mereu! „La început eram rece, distantă… Apoi m-am atașat de elevi și ei de mine, iar de acea perioadă mi-aduc aminte ca fiind foarte, foarte frumoasă!”, spune Sevastinca. Iar experiența acumulată și-a spus cuvântul, poate, și în felul remarcabil în care și-a crescut și educat ea însăși – împreună cu soțul, și el pasionat de matematici, care acum e trecut în neființă – cei trei copii și mai apoi, tot atâția nepoți.
Pasiunea pentru științele exacte pare să se fi transmis, în familia Pîrvu, din generație în generație așa încât Vasile, nepotul din clasa a XI-a la Colegiul Național „Unirea” a obținut medalia de bronz în cadrul Olimpiadei Internațioanle de Matematică a Chinei de Vest, anul trecut. „Soțul meu s-a prăpădit de cancer într-un an de zile… Am rămas singură după 39 de ani de căsnicie și nu știu ce m-aș fi făcut fără să am lângă mine copiii și nepoții… Îi iubesc din tot sufletul meu, pentru mine sunt cei mai prețioși din lume!”, spune, cu privirea arzând de dragoste…
Preceptor = lada bunicii!
Despre copilăria petrecută alături de încă doi frați și o soră, de părinți și de bunici, Sevastinca își amintește cu drag și nostalgie. Acolo, în satul Măstăcani, din județul Galați, a învățat ce este frica de Dumnezeu, respectul, bunul simț și a trăit pe viu, inocentele libertăți pe care copiii crescuți la bloc nu le au. „Eram liberi să alergăm cum și pe unde vroiam, am avut o copilărie foarte frumoasă! Iar faptul că m-am acomodat la biliotecă se datorează fără nicio îndoială și bunicilor mei, pentru că mi-au insuflat dragostea de carte, de școală… Din copilărie, am păstrat clare două imagini: aceea a icoanelor din casa părintească, de câte ori mă rog, acelea îmi apar în minte… Bunica ne lua pe toți patru frați la biserică duminica, iar după ce veneam, ne punea să ne ducem la părinți, să le sărutăm mâna și să ne cerem iertare pentru ce am făcut rău peste săptămână… Iar a doua imagine e de pe vremea colectivizării. La început toți se împotriveau, părinții se ascundeau să nu-i găsească comisia. Îmi amintesc că veneau și ne întrebau pe noi, copiii, unde-i mama, unde-i tata.. Și când venea perceptorul, sau numai când se auzea că vine, bunica strângea toate lucrurile de valoare și le încuia în lada ei! Așa că pentru mine, cuvântul perceptor s-a asociat toată viața cu… lada bunicii!„, spune, adunând într-un zâmbet amintirea acelor ani, Sevastinca.
„Să-ți faci un vis din a găsi un pui… era cumplit!”
A trăit vremurile colectivizării, a trăit cea mai mare parte din viață în comunism și, dacă e să le transmită ceva tinerilor de azi, Sevastinca ar vrea să le spună să aprecieze la justa valoare tot ce le-a dăruit democrația. „Mă bucur că am prins perioada de după Revoluție, de informatizare. Am prins și eu un calculator la ISEH, pe vremea lui Ceaușescu. Era imens, nu ca azi! Am făcut și curs de calculatoare, dar nu era ca acum… Acum, în proiectare de exemplu, desenezi piesa pe computer, o pui în trei sau câte proiecții vrei, o rotești, o vezi în secțiune, printr-un simplu click. Nu mai folosești valuri de hârtie de calc, tuș… planșetă… Mă bucur că am prins acest alt mod de a trăi! Eram pur și simplu izolați de lume, de știință, de tot ce avem astăzi… Tinerii nu știu cum era… și doar atât le zic, să-ți faci un vis din a găsi un pui, ca să-l gătești… era cumplit! E adevărat, acum pensiile sunt mici, salariile la fel, e greu… Dar totuși, față de atunci, mult, mult mai bine este acum!”, spune, cu convingere, protagonista acestui articol.
Crâmpeiele din viața acestei femei, aduse la lumină când cu umor, când cu nostalgie, m-au făcut să-mi pară rău că ne despărțim. Știam că multe ar mai fi avut de spus. Privind-o atunci, la sfârșitul aparent al poveștii, n-am putut să nu văd că toate experiențele, toate priceperile sale răzbat, de fapt, din gesturi, din ținută… din modul de a privi și a te privi. Din felul în care sparge cochilia aparentei rigidități și împrăștie poleiala de tristețe ce pare că o îmbracă…
Sevastinca are un fel paradoxal de cântărire exactă, inginerească a lucrurilor și a situațiilor, pe care le dăruiește, însă, celor ce o ascultă, în maniera sensibilă și literară a bibliotecarului! Și-am început să-i scriu povestea gândindu-mă că într-adevăr, în viață, nimic nu poate fi… întâmplător.
***
Inedita poveste a unei planete imaginare, pe care Sevastinca Pîrvu a intitulat-o Biblioteca, o nouă planetă, o puteți reciti și viziona accesând
http://www.monitorulvn.ro/articole/video-altfel-de-povesti-istorisite-de-seniorii-de-langa-noi_2_126582.html
