Ora petrecută ieri în mijlocul elevilor de clasa a XII-a de la Grupul Åžcolar „Grigore Gheba” din Dumitrești a trecut mult prea repede pentru câte ar mai fi dorit ei să întrebe și câte am mai fi avut să le spunem.
La început sceptici, ei au mărturisit că nimeni nu i-a mai vizitat în scopul de a le descrie o meserie și au fost încântați să afle în ce constă jurnalismul. Încet, încet, am descoperit în fiecare dintre ei mugurele de spirit civic și de atitudine față de lucrurile care-i înconjoară, față de lucrurile care le plac și nu le plac în școală și în comunitatea în care tră-iesc. Deși sunt în an terminal și așteaptă cu emoții Bacalaureatul, iar unii doresc să urmeze cursurile unei facultăți și vor pleca din Dumitrești, au spus răspicat că și-ar dori ca drumul național ce face legătura comunei lor cu Dumbrăveniul să devină demn de secolul XXI. Că ar vrea ca Dumitreștiul să aibă un Cămin Cultural modern, unde să poată fi proiectate și filme la care s-ar duce cu plăcere în timpul liber. Iar fetele visează și la o cofetărie pentru a-și mai îndulci duminicile.
Deși pentru unii adulți din jurul lor ar putea părea greu de crezut, tinerii cu care am stat noi, ieri, de vorbă, chiar se rușinează de gunoaiele ce te întâmpină la intrarea în localitate. Văd lipsa de interes a factorilor cu putere de decizie în fața problemelor pe care ei le semnalează în felul lor. Resping mitocănia și îi deranjează când respectului pe care îl oferă i se răspunde cu superioritate nejustificată…
Ieri, la Dumitrești, am avut bucuria să petrecem o oră cu adolescenți ce nu consideră că bunul simț, exprimat și manifestat, este o „pată” pe viața lor printre ceilalți colegi de generație. Am întâlnit tineri care mai degrabă ar rămâne în țară decât să-și caute norocul prin străinătate. Care văd în fiecare zi cât de greu este traiul cotidian dar care mai degrabă ar prefera să fie printre ai lor și să-și croiască o carieră aici, decât să caute prin străini posibilitatea nesigură a bunăstării materiale.
Sunetul clopoțelului ne-a surprins pe toți la fel de mult. Parcă niciodată o oră nu a trecut atât de plăcut și mai ales, atât de repede. Nici pentru noi și, după câte am văzut, nici pentru ei. Ne-am despărțit cu greu, nu înainte de a face o poză de grup. I-am invitat să trăiască pe viu, pentru o zi sau mai multe, experiența de jurnalist. Åži dacă până ieri nu sperau că acest lucru ar fi vreodată posibil, au mărturisit, cu entuziasm, că ar vrea să încerce! Așa că… Vă așteptăm la noi! Åži nu uitați să ne scrieți!
