Trecem zilnic unii pe lângă alții. Alergăm, ne grăbim continuu spre serviciu, spre casă, către magazine, spre supermarketuri… Ne umplem sacoșele și ne scobim prin buzunare să întindem nevoile așa încât să ne putem „cumpăra”, regulat, și facturile lunare. Mai mereu cu sufletul la gură, ne privim unii pe alții fără să ne vedem… Ne auzim fără să ne ascultăm… Åži cel mai adesea, ne mulțumim cu aparențe uitând că înăuntrul fiecărui trup, fiecare poartă propria poveste… De aceea, pentru o vreme, ne propunem să vă prezentăm oameni obișnuiți, oameni dintre noi. Veți vedea cât de frumoși sunt în simplitatea lor și cât de bogați prin amintirile experiențelor pe care le poartă de ani și ani, cu sine. Poate că astfel, vom încerca să ne facem răgaz să ne ascultăm uneori bunicii, părinții… Primul astfel de om este Constantin Dumbravă, de 76 de ani, din Focșani, a cărui istorie succintă v-a prezentat-o chiar el, în ediția de ieri a cotidianului nostru.
Se spune că nimic nu e întâmplător în viață. Åži că toate experiențele prin care trecem ne construiesc și ne modelează devenirea. Așa crede și Constantin Dumbravă care, după șapte decenii și ceva de viață, se consideră nu doar un om împlinit, ci și…norocos. Dacă ar lua-o de la capăt spune că n-ar renunța la nici un ingredient care i-a clădit existența și sufletul. Doar că, probabil, ar lupta mai mult pentru pasiunea sa de-o viață: pilotajul. Or fi bănuit vreodată elevii de la Liceul nr. 1 că cel care le-a fost maistru instructor a cochetat, la propriu, cu înălțimile?
L-am întâlnit la cursul „Altfel de Povești – Digi Tales”, ce s-a desfășurat, săptămâna trecută, într-una din încăperile Secției pentru Copii și Tineret a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu”. Dintre toți colegii săi, părea cel mai ursuz. Cel mai închis în sine. Privea cu seriozitate absolută ecranul laptopului unde urma să-și scrie povestea pe care ați citit-o, ieri, în paginile cotidianului nostru. Iar după ce a scris-o… și mai ales după ce a citit-o, toți cei prezenți au trăit revelația transformării lui într-un om extrem de deschis, plin de umor și de o sensibilitate aparte.
A mărturisit că printre lucrurile din lume pe care le iubește cel mai mult, în afară de familie, sunt înălțimea cerului și albastrul mării, curajul, sinceritatea și prietenia, omenia. Åži nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva ursuzenia afișată nu e, de fapt, un soi de timiditate mascată…
Copilărie între speranțe, război și moarte
S-a născut la Galați, chiar pe 10 mai, dată care i-a marcat, de altfel, mai toate evenimentele importante ale vieții. Acolo, în orașul cu parfum de epocă, lângă familie și prietenii săi de joacă, a început să viseze așa cum doar copiii o pot face. „La patru ani vroiam să fiu «străjer», ca un vecin de-al meu mai mare. Să fii străjer însemna cam cum a fost mai târziu să fii pionier. Străjerii aveau o costumație specială, care mie mi-a plăcut, pe atunci, foarte mult. Trebuia să mai aștept, însă, zece ani că doar la 14 puteai deveni așa ceva„, râde nea Titi. Totuși, Dunărea cu valurile ei, cu vapoarele și barjele care o străbăteau l-au făcut să uite de primul vis și să înceapă să-și dorească alt drum. „Am vrut să mă fac, apoi, marinar, poate și pentru că tata asta era. Pentru asta trebuia să învăț așa că la șase ani eram în clasa I. Peste doi ani am rămas, însă, fără tata. A murit. Åži-mi aduc aminte că l-au dus la groapă cu dricul tras de cal. Åži cum mă uitam eu la vizitiu, mi-a trecut prin minte că ar fi frumos să mă fac, mai bine… birjar!„, zâmbește amar-nostalgic…
Cât de frumoasă e copilăria! Åži cât de sus poți zbura, și cât de liber, cu gândul, atunci când ești copil și totul îți pare posibil! „După ce a murit tata ne-am mutat la Tecuci. Stăteam aproape de școală… Acolo ne-a prins războiul. Îmi amintesc cum prin Tecuci, pe strada principală, pe trotuare, mergeau tancurile, iar prin șanțuri căruțele cărau morții… Îmi amintesc și când au plecat nemții și noi așteptam cu flori și urale primul tanc rusesc să ajungă în oraș. Câțiva nemți s-au ascuns în turla bisericii și când a venit tancul rusesc, au aruncat cu grenade în el… La început, rușii au fost de treabă, începuse reconstrucția, chiar și eu, copil cum eram, am făcut muncă voluntară la reconstrucția școlii… Prizonierii lucrau la pista betonată de la aerodromul de la Tecuci. Reușisem să învăț ceva ucraineană… Dar de la un moment dat, au început problemele cu rușii. Se îmbătau și distrugeau totul. Luau tot ce puteau de prin case… Batjocoreau fetele și femeile… Aveam doar 12 ani când fugeam cu mama și o ascundeam prin porumb, împreună cu alte femei ca să nu le găsească rușii să le violeze și mergeam pe furiș să îi duc mâncare… Au fost vremuri foarte grele„, povestește nea Titi.
Seceta și trenul „Foamea”
Nea Titi nu a uitat seceta cumplită din 1947, care a pârjolit totul. Iar foametea din anul următor și trenul denumit „Foamea”, în care și el, doar un băiețel atunci, a trebuit să supraviețuiască nu i le va șterge nimeni din memorie. „Cu trenul «Foamea» pleca lumea în Oltenia după cartofi, grâu, porumb. Copiii rămâneau în vagoane, iar bărbații și femeile plecau prin sate după alimente. Erau cam 100-120 de vagoane de clasa a III-a și de marfă, care erau trase de două, chiar trei locomotive cu aburi. Peste tot, și pe vagoane și în ele erau numai saci și oameni. Când trenul mergea la deal, bărbații și femeile în putere coborau și împingeau trenul, că altfel nu făcea față. Un drum dura câte două săptămâni…”, povestește nea Titi.
În vremea aceea, pâinea se dădea pe cartelă, câte 200 de grame pe zi, iar îmbrăcăminte și încălțămintea, pe „puncte” – „Tot un fel de cartelă”, precizează nea Titi. Åži cine știe dacă nu cumva chiar acolo, în trenul foamei, nu i-a încolțit în suflet copilului de atunci – martor viu al chinului și suferinței – înălțătorul sentiment al solidarității și generozității. Sentimente împărtășite astăzi cu colegii lui de la Clubul Seniorilor, alături de care se și distrează, dar și derulează o serie de activități ce vin în sprijinul necăjiților.
La 15 ani jumătate, strungar calificat, la 18, pilot brevetat
La 15 ani și jumătate, nea Titi era deja calificat ca strungar și lucra la SOVROM – Uzina Tractorul din Brașov. „Dormeam în barăci unde stăteam câte 15-18 oameni în 10-12 paturi. Lucram și dormeam în schimburi. Veneam de la muncă și dormeam în paturile celor ce plecau la lucru”, își amintește seniorul.
A devenit apoi educator la Åžcoala profesională de acolo, iar la 17 ani jumătate s-a înscris la cursurile pentru apărarea patriei organizate în fiecare oraș. Așa erau vremurile, așa erau toți tinerii de atunci… „Era aprilie când m-am înscris la Åžcoala de pilotaj sportiv, de la Ghimbav. Pe 10 mai urma să împlinesc 18 ani. Am dorit ca măcar pilot să devin, dacă marinar nu m-am făcut. În octombrie am absolvit, am primit brevetul, și colegii… mi-au făcut botezul: m-au aruncat în spini și toată noaptea a trebuit să mă chinuiesc să-i scot cu penseta! Am 68 de ore de zbor, dar sentimentul pe care îl ai când ești în aer și zbori singur în avion e de nedescris în cuvinte!”, spune. Ochii i se umezesc de plăcerea amintirii și fața i se luminează, întinerind instant. A iubit zborul din toată puterea inimii sale, însă realitățile vieții l-au determinat să-l păstreze, mai apoi, doar în suflet și în puterea minții…
Anii au trecut. Iar în 1974, după moartea mamei sale, nea Titi și-a luat cea mai prețioasă dintre toate averile – fetița și soția – și s-a mutat la Focșani. A devenit maistru instructor la Liceul nr. 1, de unde a ieșit la pensie în 1998.
Curajul zborului
La 76 de ani, chiar dacă pilotajul a rămas doar amintirea pasiunii ce nu l-a părăsit vreodată – nea Titi privește în urmă cu mulțumire și nostalgie la toate „zborurile” lui prin viață. Åži pentru că nici acum nu se poate stăpâni să nu cunoască noi universuri, a devenit voluntar al Crucii Roșii Vrancea și membru în Clubul Seniorilor.
Împreună cu colegii lui a vizitat țări și orașe din mai toată Europa. Åži a pus umărul, la nevoie, pentru sprijinirea celor mai puțin fericiți de soartă. A luat totul așa cum a venit și a trecut cu bine peste toate încercările existenței. Iar dacă ar fi să o ia de la capăt, ar „decola”, ar „plana” și ar „ateriza” la fel de curajos. Căci de la naștere și până la moarte, ce altceva dă valoare unui om, dacă nu … zborul reușit prin toate încercările vieții?
***
Povestea vieții lui Constantin Dumbravă, spusă cititorilor noștri chiar de el, o puteți reciti și reauzi pe
http://www.monitorulvn.ro/articole/video-si-galerie-foto-altfel-de-povesti–istorisite-de-seniorii-de-langa-noi_2_125403.html
