Deși așezați la aceeași masă, cei trei membri ai comisiei de examinare creau impresia unor tablouri diferite, pictate de artiști a căror dispoziție la data creării trăda, pe rând, teama, lehamitea și slugărnicia. Deși trimiși acolo cu scopul comun de a desemna câștigător un candidat pentru postul scos la concurs, interesul fiecăruia era diferit. Numele candidatului care trebuia declarat câștigător nu se repeta pe niciunul din biletele pe care le primiseră examinatorii.
Examinarea era, în astfel de condiții dură, extrem de dură, fiecare candidat fiind pus în încurcătură de membrii comisiei pe ale căror bilete nu figura numele lui. Candidații ieșeau bulversați din sală și telefonau alarmați. Membrii comisiei primeau și ei telefoane. Părăseau sala pe rând. Reveneau având aceeași figură disperată, de animal hăituit. De comun acord, o luau de la capăt, fiecare sperând că dez-nodământul va fi cel dorit de el.
Nimic nu se schimba însă. Rezultatul era de fiecare dată același. Candidații, storși de oboseală și nervi, se întin-seseră pe covorul din antecameră. Comisia zăcea și ea pe canapele.
– Gata!, izbucni în cele din urmă cel care ținea loc de președinte al comisiei. Așa nu se mai poate! În felul ăsta nu ajungem nicăieri, ce mama dracu! Hai să dăm cărțile pe față și să vedem ce-i de făcut!
Scoase bilețelul pe care îl ținea în buzunar și-l azvârli scârbit pe masă. Ceilalți membri îl imitară, oarecum bucuroși că, după atâta amar de vreme, calvarului i se întrezărea un final, oricare ar fi acela.
– E clar!, concluzionă președintele citind numele de pe bilete. Noi ne chinuim aici ca proștii și ăia de sus nu sunt în stare să se pună de acord.
– Åži ce Dumnezeu facem?, întrebă unul din membri.
Soluția o găsi în cele din urmă tot președintele, deși chiar și el, om cu părul alb și trecut prin întâmplări ciudate, recunoscu că o asemenea situație nu îi mai fusese dat să întâlnească.
– Eu zic să scrieți pe o hârtie, fiecare, numele persoanei care a intervenit. Analizăm care e cea mai importantă și luăm decizia care se cuvine.
Propunerea fu acceptată fără rezerve și alte trei bilețele își găsiră loc pe masă. Se aplecară curioși asupra lor. Curiozitatea se transformă imediat în nedumerire. Se mai aplecară o dată asupra biletelor, le luară pe fiecare în mână, le schimbară între ei, ba chiar le cercetară și pe fața cealaltă. Orice făceau însă, concluzia era una singură: toate aveau scris pe ele numele subprefectului Bălțatu.
Se așezară iar pe canapele. De astă dată, puteai să zici că fac parte din același tablou. Părăsite de sânge, fețele lor se lungiră nefiresc. Înțelegeau oarecum, cu mințile obosite și gândurile învălmășite, că li se întâmplă ceva ciudat, kafkian chiar, iar ei, trei funcționari amărâți, trebuiau neapărat să găsească o rezolvare.
– Ce naiba facem?
Întrebarea rămase fără răspuns. În cele din urmă, președintele se ridică, culese toate bilețelele de pe masă și le aruncă la gunoi. Se așeză la masă și le făcu și celorlalți semn să-l urmeze.
– O să-i picăm pe toți!, stabili el. Ca incompetenți și necalificați. Mama lor de nepregătiți!
– Păi de ce… necalificați? Incompetenți…am văzut, dar necalificați… Nu înțeleg…
– Ce nu-nțelegi? După mine e clar, nu „s-au calificat” îndeajuns înainte! De-asta și recomandările sunt cum sunt! Trebuie să mai treacă o dată pe la „instructor”, să fie mai bine pregătiți, să…
