În seara zilei de 01.03.2012, la Casa Armatei din Focșani, în organizarea onorabilă a Asociației Culturale Bogdania (reprezentată de Ionel Marin) și cu participarea membrilor Cenaclului Literar Vasile Cârlova, a avut loc celebrarea postumă a poetului Ion Panait. De altfel, Asociația Culturală Bogdania și-a propus organizarea unor seri de autor pentru marii scriitori pe care i-a avut Vrancea, astfel că, înaintea lui Ion Panait, au fost comemorați/sărbătoriți Dumitru Pricop (26.10.2011) și Florin Muscalu (29.11.2011). Åži urmând Corneliu Fotea, Florin Paraschiv sau Constantin Ghiniță.
Atmosfera a fost ușor festivă, asistența a fost numeroasă, iar gazdele – generoase. S-au recitat poezii scrise de Ion Panait, s-a cântat și s-au făcut scurte evocări ale vieții poetului. Au fost rememorate melancolicele amintiri ale unui trecut excepțional plin de magii și dialoguri literare care astăzi, pare irecuperabil. Nimic din trecutul în care erau în viață Corneliu Fotea, Ion Panait, Dumitru Pricop sau Florin Paraschiv nu se va mai repeta pentru că astăzi, totul pare atât de real și comercial. Personal regret absența de la ma-nifestare a unor personalități recunoscute pentru energia lor intelectuală și farmecul inconfundabil al minții, cum ar fi profesorul Adrian Botez de la Adjud, Mircea Dinutz, Ioan Dumitru Denciu sau Florinel Agafiței.
Ion Panait (01.03.1941, Piscu, Galați – 08.09.2009, Mangalia) a fost unul dintre marii poeți din limba română. Nu a existat nimic din viața lui care să nu se substituie organului misterios al metaforei, fie și cu sacrificiul propriei vieți. Poemele lui sunt încă crude, palpită, nu au luat caracterul morganatic (inferior) al criticii. Nu-l pot separa pe poetul IP de viața sa și orice părere contrară mi se pare absurdă, bazată pe necunoaștere. De aceea cred că Ion Panait și-a pierdut viața la malul mării, într-o perfectă analogie cu textele marine din lirica sa, pentru a deveni un mare poet.
Câteva considerații personale despre viața poetului. Ion Panait trăia histrionic din deznodământul marilor lui metafore și nu lăsa pe nimeni să se apropie intim de el. Nu studiase lite-ratura nicăieri și poezia lui părea să se fi născut dintr-o simplitate a vieții în care se lăsa răsfățat și răzgâiat de oamenii obișnuiți din piața de legume a orașului ori de tipografii ziarului Milcovul (înainte de anul 1989) și, în general, de tot felul de inși care, prin cârciumile orașului, după miezul nopții, îi jurau prietenie eternă.
Avea o pudoare țărănească pe care o moștenise ca pe fatalitate din familia lui de la Piscu și această însușire sănătoasă îl făcea să nu se dezvăluie, să-și ascundă defectele și oricine aducea în discuție această trăsătură a caracterului său, era repudiat. Era lipsit de entuziasm, autoritar, imprevi-zibil și te obliga să intri în lumea văzută în felul lui, să iei parte la ea într-un ce-remonial prezidat în numele unui adevăr personal. Cred că poezia lui s-a născut din aceste eșecuri, pierderi, contradicții, căutări, exaltări și exagerări. N-ar fi putut să fie niciodată romancier din lipsa consecvenței, a egoismului care îl tortura profund, a unei etici tăioase căreia îi cădea victimă deseori.
După felul în care se îmbrăca dorea cu tot dinadinsul să lase impresia unui aristocrat atipic, cu origini îndepărtate, afișa o eleganță studiată, îi plăcea cochetăria și cel mai adesea se lăsa corupt de mica și fermecătoarea bârfă din oraș. Plătea cu mândrie nota de plată din restaurante, pentru toți, cu un rând suplimentar de plecare, chiar dacă în acest fel ar fi rămas fără bani. Era neîndurător cu sine, critic și exigent, și în acea perioadă îndepărtată a comunismului românesc în care alimentele se găseau cu mare greutate, dacă se întâmpla să fie la tine acasă la ora mesei și, în mod firesc, să îl inviți la masă, de cele mai multe ori refuza stânjenitor, chiar dacă ar fi fost flămând. Lua un pahar în mână și, cu un bun simț pe care nu îl puteai anula cu nimic, amâna deznodământul sacru al vinului până la sfârșitul mesei. Aceasta era o purtare delicată pe care nu o mai văzusem decât la bunicul meu pe linie paternă și pe care, la strămoșul meu, o puneam pe seama timidității.
Ar fi incorect din partea mea să nu recunosc că în perioada aceea umbrită de privațiuni îi admiram viața lui Ion Panait, detașarea boemă cu care submina evidențele, marea lui îndrăzneală de a nu se subordona nimănui. De aceea cred că din toate acestea, în poezia lui, a rămas o vigoare halucinatorie care străbate timpul până la cititorul de astăzi.
Iată un exemplu în care am alcătuit un colaj din volumul Contemplația umilinței (Ed.Andrew, Focșani, 2007), care ilustrează destinul lui Ion Panait:
„(…) m-am oferit spre vânzare și admirație fără să știu că mi se trage scara discret și sunt lăsat în văzduhul superb al imensității…”
Lili GOIA
goia.lili@yahoo.com
