Era duminică. Mă trezesc la 9 și ceva ca să ajung la serviciu, de la Mîndrești. M-am uitat pe geam și am văzut că ninge. Eram conștientă că nu am cum să mai plec cu mașina, așa că în timp ce îmi beam cafeaua mă gândeam cât de gros să mă îmbrac, ca să nu îmi fie frig în autobuz. Se face 10 și ceva, dar îmi zic că cel mai bine ar fi să plec cu autobuzul de 11 juma`, că poate se mai liniștește ninsoarea.
Îmi fac curaj și plec către stația de autobuz. Pe stradă, viscolul mă lovește cu furie, iar stratul gros de omăt depus îmi îngreunează pașii. După 20 de minute de luptat cu furia iernii, ajung în stația de autobuz și aștept. Frigul pătrunzător îmi face așteptarea un chin. În stația din metal rece și albastru, mai ajung două persoane. Aș putea spune doi oameni de zăpadă, deoarece abundența fulgilor de nea îi acoperise în întregime.
Åži așteptăm încă vreo 20 de minute sub protecția stației, până când sună telefonul unei persoane de lângă mine. Parcă și acum îi aud vocea acelui bărbat. „Cum să se închidă Mândreștiul? A rămas și autobuzul blocat pe drum? Doamne, și câtă treabă aveam în oraș!”, exclama bărbatul. Apoi își îndreaptă privirea către mine și îmi spune să plec către casă, că nu am nicio șansă să ajung în Focșani.
Îmi fac curaj și mă întorc. Ninsoarea abundentă mi-a acoperit repede urmele, iar stratul de zăpadă aproape că îmi atingea genunchii. Aveam noroc că viscolul îmi bătea în spate, astfel am ajuns mai repede în casă, unde caloriferele emanau o căldură moleșitoare. M-am proptit în fața laptopului și am început să scriu știrile pentru care mă documentasem în zilele precedente. Televizorul stătea deschis în permanență. De ninsori nu prea se spuneau multe, ci mai mult de noul Guvern.
Am sunat la Ambulanță să văd dacă au probleme din cauza vremii. Åži erau destule, mai ales că drumurile deveneau din ce în ce mai greu practicabile, iar ninsoarea nu se oprea. Asta a fost prima zi.
Când m-am trezit luni, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit pe geam, iar peisajul era exact cel de care îmi era cel mai mult teamă. Stratul de zăpadă depășea jumătatea gardului din curte, iar ninsoarea era abundentă. Am sunat o colegă să o întreb dacă știe ceva de situația drumurilor, iar ea îmi spuse că sunt în continuare blocate.
Am început să sun la ambulanță, spital și să fac știri, pe care le trimiteam pe mailul redacției. Nu-mi plăcea ceea ce aflam pentru că erau numai vești proaste. Gravide care stăteau să nască și aveau nevoie de ajutor medical, ambulanțe blocate în zăpadă, drumuri închise. Preocupată cu aflarea informațiilor, nici nu mi-am dat seama când s-a sfârșit ziua.
Prima pâine făcută în casă
Marți dimineață, același lucru. Zăpada era din ce în ce mai mare, iar fulgii de zăpadă continuau să cadă în neștire. Din păcate, picase curentul electric, iar bateria de la laptop nu mă mai ajuta să îmi fac treaba. Odată cu întreruperea curentului electric se oprise și alimentarea cu apă. Aveam noroc că centrala termică mergea pe sursă, iar în casă încă era cald. Am început să scriu și să trimit știri de pe telefon, dar și bateria acestuia dădea semne că nu va mai rezista mult timp.
Îmi era foame, pâine nu mai aveam, iar magazinele erau goale. Singura soluție era să fac o pâine de casă. Puțin neîndemânatică, am început să prepar pâinea. Coca frământată crescuse destul de bine așa că am împletit două pâini pe care le-am băgat la cuptor. Mirosul plăcut de pâine coaptă îmi amintea de copilărie, mai ales că bunica mea obișnuia să facă pâine iarna. După aproape două ore, am scos pâinea din cuptor, care, surprinzător, arăta foarte bine.
O speranță spulberată
Orele treceau destul de repede, dar curentul electric se încăpățâna să mă reconecteze la civilizație. Era aproape de ora patru după amiaza când mă sună o colegă. Îmi spune că e posibil ca o mașină a Armatei să vină în Mândrești ca să aducă pâine pentru deținuții din Penitenciar și că aș putea să mă întorc cu ea în Focșani. Condiția era să ies la drumul național, pentru că din cauza zăpezii, mașina nu putea intra în Mândrești și să fiu pregătită, pentru că mașina poate ajunge oricând. Eram fericită că mă puteam reîntoarce în oraș.
M-am îmbrăcat bine și am început să aștept apelul de plecare. Devenisem din ce în ce mai nerăbdătoare, uitându-mă încontinuu la telefon, ca nu cumva să pierd startul. Åži uite așa au trecut vreo trei ore, iar între timp se înserase. Vântul începuse să bată cu putere, iar lipsa curentului electric devenise din ce în ce mai apăsătoare. Am aprins câteva lumânări, pentru că întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Sursa de la centrala termică se terminase, iar caloriferele deveneau din ce în ce mai reci.
Prietenul meu încerca să pornească generatorul, care putea furniza energie electrică pentru centrală și încă un bec. Dar acesta refuza să meargă. Am avut noroc că vecinului de alături îi mergea generatorul și ne-a întins un prelungitor. Așa am aprins un bec și mi-am pus telefonul la încărcat. Se făcuse opt fără ceva când mă sunase colega mea. Din păcate, nu era semnalul de plecare, ci îmi spusese că mașina Armatei nu a mai putut înainta din cauza zăpezii. Îmi pierdusem speranța.
Cafea din zăpadă topită
Am ieșit pe stradă, iar peisajul era sinistru. Ninsoarea se oprise. Luna plină lumina într-un mod straniu toată zăpada depusă, iar gerul îmi îngheța respirația. M-am întors în casă și am încercat să adorm. A avut un somn agitat pentru că vântul bătea cu pu-tere și se auzeau tot felul de zgomote ciudate, dar în cele din urmă s-a făcut dimineață. Un soare puternic mi-a invadat camera și, inițial, am crezut că venise curentul electric. Dar nu era așa. Apa nu curgea în continuare așa că am fost nevoită să topesc zăpadă și să-mi fac o cafea. Nu știu de ce, dar mi s-a părut cea mai delicioasă cafea pe care am băut-o în viața mea. Era a treia zi de când eram înzăpezită și voiam să ajung neapărat în Focșani.
M-am îmbrăcat bine și am ieșit în stradă. Lumea vorbea că foarte multe persoane se duc pe jos spre Focșani și că un grup de angajați de la Penitenciar va pleca pe la 13.30. I-am pândit și când am văzut grupul care o luase spre Focșani, m-am băgat între ei. Acolo era și soțul unei cunoștințe, care mi-a spus că va avea grijă de mine până în Focșani. Åži am plecat la drum. Până la ieșirea din Mândrești am mers destul de ușor, deoarece deținuții făcuseră pârtie, dar după aceea a fost infernal. Se mergea în șir indian pe o potecă lată cât doi pași, iar zăpada acoperea pe alocuri unele semne de circulație. Practic, mergeam pe deasupra zăpezii înghețate, care scârțâia sinistru sub ghete. Drumul era anevoios, iar bărbatul din fața mea îmi mai întindea din când în când câte o mână de ajutor.
Hainele pe care le aveam pe mine îmi îngreunau și mai mult drumul. Simțeam că nu mai pot respira, iar gerul năprasnic și viscolul mă oboseau. Bărbatul din fața mea mă atenționa să nu privesc zăpada care reflectă razele soarelui, deoarece pot face arsuri pe retină. Mi-era din ce în ce mai teamă, mai ales că puterea vântului mă dobora din picioare și îmi îngreuna drumul. Îmi ziceam întruna în gând „trebuie să poți!Rezistă! Nu mai e mult!”.
Tot mergând pe potecuța de zăpadă, am ridicat privirea și am zărit, printre troienele mari de pe câmp, blocurile. Un mic zâmbet a apărut pe fața mea și mi-am dat seama că mai aveam puțin de mers. Drumul a devenit mai ușor de parcurs de la intersecția cu Milcovul, pentru că se intervenise cu utilaje. Totuși, de o parte și de alta erau munți de zăpadă de câțiva metri.
Am ajuns în oraș cu gândul că „viața poate fi și așa”, nu doar cum îmi imaginasem eu până acum.
