În timp ce în Focșani, mizeria topirii zăpezilor își face din ce în ce mai mult simțită prezența și copiii urbei preferă să-și petreacă timpul liber în fața computerelor, puștii din satele Vrancei profită din plin de nămeții ce au dat atâtea bătăi de cap părinților lor. Cu sănii, plastice, folii, colace, plăci ba chiar și schiuri, ei se dau pe derdelușuri neobosiți, râzând și chiuind. Astfel, dincolo de dramele cauzate de troienele acestei ierni, veselia molipsitoare a puștimii din sate transpune pe oricine mai păstrează vie, în suflet, flacăra copilăriei, în lumea fără griji a inocenței.
Sprijiniți în bastoane, rezemați de porți sau ascunși în dosul nămeților, bătrânii asistau, zilele trecute, la bucuria copiilor ce fugăreau pe ulițele înzăpezite din Terchești, ascunzându-și zâmbetele în dosul fularelor sau basmalelor. Nu le dădea mâna să râdă cu toată gura, știind bine ce au tras ca urmare a ninsorilor și viscolului, dar parcă nici nu puteau sta chietroși la inimă văzând bucuria odraslelor.
„Eheee… Ce mă mai buluceam și eu la joacă, când eram copil! Păi eu am prins ierni care erau ierni, iar lumea nu se speria ca acum… Aveau oamenii pregătită cămara. Cârnații și slănina atârnau în pod, conservele erau aliniate pe rafturi, brânza-n putini, carnea pusă la borcan. Tata cumpăra lemne cât să ne țină cinci luni încheiate și iernile erau ierni cu zăpezi și viscol, daâ nouă, copiilor ce ne mai plăcea! N-avem patine sau schiuri, că eram săraci, daâ ne legam pungi de cizme sau de mijloc și așa ne dădeam pe uliță, de ne lătrau toți câinii! Åi toată iarna aveam fundul și spatele învinețite, că nu ne mai sătura Dumnezeu de dat pe derdeluș!”, povestea nea Ion, din Terchești, trăgându-și căciula spre ceafă cu un gest îngreunat de povara celor 82 de ani.
„Lasă-i să se bucure, că destul or să tragă când le-o veni rândul, bată-i norocul să-i bată!„, spunea și tanti Vasilica, oprindu-se pentru o clipă din căratul roabei pline de omăt, să-și tragă răsuflarea.
„Pârtieeee!!!!”
Pe muntele de nea, format în mijlocul unei intersecții din centrul Tercheștiului, mulțime de puști se zbenguiau cât îi țineau puterile. Piticoții se rostogoleau de-a dreptul pe derdeluș, râzând cu gura până la urechi. Alții se tăbârceau să urce săniile pe culme, în timp ce cei mai mari se vitejeau să sară, cu elan, din vârful „muntelui”, drept pe covorul moale de la bază. Mai bine sau mai sărăcuț îmbrăcați, și încălțați după… bugetul părinților, copiilor nici că le păsa de lupta cu nămeții dusă de mamele, tații și bunicii lor. Åi-și strigau bucuria nestingheriți, în lătratul – și el vesel – al câinilor slobozi, cu urechile ciulite și cozile fluturânde.
Pe ulițele lăturalnice, alți puști dădeau zor cu joaca, iar cei care nu aveau sănii au apelat la foliile transparente de plastic. S-au încins temeinic cu ele de la mijloc până la genunchi și s-au aruncat pe toboganele de nea formate din zăpada scoasă de-ai lor, cu roaba, din curte. „Pârtieeeeee!!!!!!”, striga înflăcărat și plin de importanță un băiat, către altul mai micuț ce-i stătea în cale, spre hazul părinților și-al vecinilor ieșiți la adunat zăpada cu lopeți, sape, fărașe, foi de tablă, roabe, căzi de plastic sau lighene!
Pe altă uliță, nea Constantin, de 81 de ani, echipat în ținută țanțoșă de iarnă grea – „doar am prins și zăpezile din 54, daâ n-au fost chiar așa” – se uita, crucindu-se, la câțiva adolescenți ce se dădeau cu schiurile. „De azi dimineață muncesc la zăpadă și lor le arde de joacă! Nu știu ei ce-i greul…”, zicea, zâmbind, totuși, pe sub mustăți.
Nestingheriți de privirile aprige ale omului – îmbrăcat în palton gros din fetru și încins la mijloc cu o… șufă, cu picioarele adâncite în cizme cazone și cu fesul tras pe sub căciula rusească, din blană – tinerii se avântau pe pârtia improvizată schimbând, rând pe rând, schiurile. „Dacă n-ajungem noi la munte, a venit muntele la noi!”, a spus unul dintre ei, râzând.
Cazemate din zăpadă și alpinism sătesc!
Ascunse în dosul pereților cazematelor construite din zăpadă, două tabere de puști dădeau lupte aprige la Sihlea. Nimeritul țintei cu bulgări frământați în mâini se făcea cu chiote de bucurie, iar eventualele pagube de „război” pricinuite cazematelor erau repede remediate de palme pricepute de copil. Mai cârcotași sau mai plini de voie bună, trecătorii prin zona „frontului” își fereau capetele cu brațele, să nu se trezească, cumva, cu vreo „explozie” rece după gât sau în plină figură.
Iar prin Cârligele, puștimea neastâmpărată lua cu asalt munții de nea formați de-o parte și de alta a ulițelor, în încercări mai mult sau mai puțin reușite, de alpinism… sătesc! „Lasâ să se joace, că acuâ li-i vremea! Măcar au încălțări, că pe vremea mea n-aveam decât ciorapi de lână făcuți de mama și piei legate de picioare cu obiele. Uitam și de mâncare și de tot când ieșeam la zăpadă! Ei n-au mai văzut așa zăpadă, daâ eu am trecut prin ierni mai grele și n-am mai murit…”, a spus, râzând hâtru, nea Lică ce-și târa, agale, cei 74 de ani printre nămeți.
Dincolo de tot dezastrul acestei ierni, copiii satelor au știut să se bucure din plin de munții de omăt. Confruntați pentru prima dată în viața lor cu așa ceva, ca și mulți dintre noi, adulții, ei au știut, totuși, cu joaca lor, să descrețească frunțile și să readucă… zâmbete pe buze.