Pentru adolescent, prima sursă de citate e reprezentată de profesori. Adulții alături de care petreci cam jumătate din zi devin în mod natural primii la care apelezi când ai nevoie de o vorbă de spirit. Mediul în care au crescut și propria lor existență dinainte de a ajunge la catedră le-au mo-delat însă în așa măsură perspectivele, încât s-a ajuns deja la o stare de fapt: fiecare profesor are un mesaj personal, poate în contradicție cu a altuia și tu, ca ucenic, din bancă, trebuie să iei o decizie. Aici intervine factorul discernământ…
De exemplu, m-a impresionat la ora de economie, o replică spontană, spusă fără intenția grandilocvenței, izvorâtă doar dintr-o experiență intensă, chinuitoare până la tortură. Profesoara noastră ne-a mărturisit franc: „Să înveți un copil să dea bună ziua e o muncă de ocnaș.”. Oricât ai aplica legea cererii și a ofertei, oricât i-ai promite copilului un profit uriaș, concretizat în jucării și dulciuri, după asumarea acestui gest politicos, piticul rămâne indiferent o vreme. Educația nu se lipește chiar așa ușor, de aceea se folosesc atâtea metode alternative: de la repetiții obositoare până la palme ocazionale.
Părinții: stereotipuri savuroase
Alții, ca Dan Puric, de exemplu, se ghidează după porția sănătoasă de înțelepciune, dată de părinți, în special de mame, care par să nu se mai sature de lecții de morală și de fraze pe cât de amenințătoare, pe atât de productive. Marele actor afirma la un moment dat că tot ce a avut nevoie să știe în viață s-a reflectat în variate moduri în frazele mamei sale. Așa a învățat el puțin din toate. De pildă, religie – „Roagă-te să iasă pata asta de pe covor!”, logică – „Pentru că eu am spus. Åži gata!” sau ceva mai abscons, ca meteorologia -” Se pare că a trecut un uragan prin camera ta.” Așadar, câtă esență în niște vorbe spuse la furie de părinți. Până și umorul le este plin de învățăminte. Uneori am impresia că își propun să ofere lecții de etică și conviețuire prin fiecare gest, prin fiecare clipire de pleoape, ca pe un curs continuu, 24 de ore din 24.
Această concluzie am desprins-o dintr-o întâmplare petrecută nu cu mult timp în urmă. Întâlnindu-mă cu tatăl meu la bucătărie și soarta (sau…arhitectul) făcând ca această încăpere să fie neobișnuit de mică, o ciocnire de interese a fost inevitabilă. El voia să-și prepare o cafea, eu întindeam mâna către borcanul cu dulceață și din această liniștită coabitare, s-a născut războiul. Mi-a dat fără să vrea peste mână, declanșând astfel un duel verbal de toată frumusețea:
– Ai grijă, omule! îmi spuse el cu năduf.
– De multe ori nu mi se spune așa. Majoritatea cunoscuților văd ceva mai mult în mine. Mă numesc… geniu!
– Aaaa da? Dacă îmi amintesc bine și pe mine mă numeau așa în adolescență. Da, da (își frecă el comemorativ bărbia)… mă numeau Einstein. Dar știi de ce?
– Hm?
– Pentru că eram opusul lui.
Un hohot de râs a izbucnit din bucătărie, trecând până în camera mamei, speriată de o așa efuziune. Vorbele de duh, de la oricine ar porni, oricâte conștiințe ar molipsi și oricâți adepți ar aduna, au farmecul lor inevitabil: luminează sau rezolvă situații, unind oamenii și arătându-le partea frumoasă a unei existențe atât de fragile și expuse de altfel la tot felul de pericole mici sau mari.
Cristina Stancu
Colegiul Național Unirea
