Pe data de 12 decembrie 2011, la Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia”, s-a desfășurat spectacolul „Sunt un orb”, susținut de actorul Horațiu Mălăele. Lipsit de tiparele clasice, fără personaje, fără acțiune și fără îngrădiri, actorul a susținut un recital de zile mari, în care a combinat cu subtilitate poezii din opera unor autori precum Nichita Stănescu, Teodor Paca, George Topârceanu, Emil Brumaru, Mircea Micu, George Å¢ărnea, Geo Dumitrescu, Nazim Hicmet, Adrian Păunescu. Tonul vocii, jucându-se cu toate registrele și trecând prin toate stările, a proslăvit atât de multe cauze, încât melanjul lor devenea la un moment dat comic: de la dragostea animalieră la… iubirea de mamă.
După spectacol, actorul a fost atât de binevoitor încât să acorde un scurt interviu, în care a explicat mecanismele spectacolului, exprimându-și totodată tristețea față de nepăsarea din jur, din ce în ce mai adâncă, vecină cu uitarea de sine.
Horațiu Mălăele: Scopul meu este de a promova o poezie frumoasă, fac asta din dorința de a ne reîntoarce spre lucrurile noastre esențiale, spre lucruri abstracte, acolo unde, în opinia mea, am izbutit cel mai tare. E păcat că vorbim despre lucruri inutile, care nu ne avantajează. Vorbim de faima românilor, nu de adevărații români, actuali sau „petrecuți”. E păcat că nu vorbim despre Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Caragiale, care au fost niște promotori.
Reporter: De Nichita Stănescu, pe care l-ați menționat foarte des în spectacol…
H.M.: De Nichita, de Brâncuși. Sunt lucruri esențiale care au schimbat mentalități, au schimbat mersul lumii de până atunci, dându-i culoare.
R.: Toate fac parte dintr-o spiritualitate aparte a poporului.
H.M.: Tocmai asta spun, e o trăsătură înnăscută. E un popor inovator, nimeni nu a mai făcut un teatru cum și l-a închipuit Eugen Ionescu, până la el. Nimeni nu a mai sculptat ca Brâncuși, până la el. Nimeni nu a mai… iată, puțină lume știe. Aici, în zona Focșanilor, la Râmnicu Sărat, s-a născut unul dintre cei mai mari graficieni ai umanității, care a murit aproape de curând și care într-un clasament al celor mai buni caricaturiști din toate timpurile a ieșit pe locul IV. Era evreu, se numea Saul Steinberg. Puțină lume știe… de ce? Pentru că avem alte preocupări, înotăm într-o direcție greșită.
R.: Deci spectacolul are o tentă moralizatoare? Am văzut că stilul e ușor cinic, ironic, îndeamnă spre o analiză mai sinceră asupra naturii noastre.
H.M.: Nu e un spectacol tema-tic. Cred că ar trebui să ne dezobișnuim. Este un spectacol proteic, are mai multe fațete.
R.: Åži are un public țintă sau e deschis tuturor, indiferent de vârstă și înclinații?
H.M.: Nu, nu, este deschis doritorului de spectacol, de poezie bună, de vorbire aleasă.
R.: În acest monolog, în care spuneți că promovați spiritualitatea poporului român și încercați să aduceți spectatorul înapoi la adevăratele sale valori, vă regăsiți în postura omului, mai mult decât în cea a perso-najului? Unde se sfârșește actorul, unde începe omul cu personalitate biografică? De exemplu, într-o piesă de teatru clasică, actorul se contopește cu personajele, are o acțiune clară de susținut, dar într-un recital, latura sa cea mai sinceră reușește să iasă la iveală pe scenă?
H.M.: Actorul nu poate decât să profeseze, dar foarte bine… dacă el profesează un anumit tip de personaj, devine și militantul pe care îl propune ca personaj. Asta ar fi foarte bine, de obicei duplicitatea este destul de rară. Niciodată un tip care Pl-a jucat pe Einstein, nu se va duce acasă ca să descopere o formulă, să revoluționeze lumea.
R.: În final, pentru că rubrica este cu și pentru adolescenți, aș vrea să vă întreb cum erați dumneavoastră la vârsta adolescenței. La ce vă gândeați adesea?
H.M.: E destul timp de atunci… Eu am fost – nu sfătuiesc pe nimeni – un adolescent atipic. Nu am învățat atunci când ceilalți colegi ai mei învățau. Sau, din contră, învățam multe lucruri. Am înotat pe culoare diferite, dar probabil și din cauza unui sistem pedagogic ciudat. Ciudat! Ciudat… Un sistem în care elevul era mai mult umilit, nu i se asigurau bazele formării unei personalități. Așa credeam eu sau așa cred acum.
Lucrurile și-au urmat însă cursul firesc și omul din fața mea, altădată adolescent, a ajuns un mare actor și un iscusit caricaturist. Pe când îmi strângeam reportofonul și paltonul, mă gândeam că las în urmă un om complet, care fuma liniștit o țigară, răspândind rotocoale de fum și dându-și jos încet, fără grabă masca de histrion.
Cristina Stancu, Colegiul Național Unirea
