Locuiește, parcă, la capătul pământului, într-una din răzlețitele case ale satului Poiana Stoichii, comuna Vintileasca. Åži de trei ani, Gheorghe Tamaioagă, de 76 de ani, zace neputincios pe un pat din scânduri, în timp ce ne-vasta lui, Ioana, de aceeași vârstă, se străduiește să-i facă suferința mai suportabilă. Omul este încadrat în gradul grav de handicap, iar soția sa, care nu își permite și nici n-ar avea de unde să-i cumpere pamperși, i-a improvizat așa ceva din… lână netoarsă de oaie! „Ce să fac și eu… Uite, îi pun lâna asta, o întind cât să fac un scutec…după aia o iau, o spăl, o usuc și i-o pun iar. Cât de cât tot mai ține decât dacă n-ar avea nimic. Dar vă rog, veniți să-l vedeți, că tare se bucură când mai vede pe cineva intrând pe ușă!”, zice Ioana.
A fost cioban de meserie. Prin locurile pe unde-a trăit, nici n-ar fi avut prea multe de ales. Åži-a ridicat o casă acolo, în marginea satului Poiana Stoichii. Åži a umblat cât l-au ținut puterile, purtând grija turmelor, prin văioagele și pășunile de prin Vintileasca, Andreiașu și zonele învecinate. Åži cine știe, poate că acolo, în singurătatea luminișurilor, întins la umbra pădurilor și inspirat de clinchetul tălăngilor s-a decis să se apuce și de fierărie. „A făcut clopote, găleți, oale din astea de aluminiu, cazane… dar ce nu făcea! Îl știa toată lumea, venea mulțime de oameni la el să le facă fierărie. El, dintr-un cui îți făcea imediat un vîrtej. Potcovea caii și știa să facă și lemnărie. La câți nu le-a făcut uși, geamuri, din astea…”, spune Ioana, nevasta bărbatului. Acum, zace la pat. Dar toată viața a fost un bărbat activ. I-a plăcut să primească lume și să vorbească mereu cu oamenii și a știut, prin munca sa proprie, să asigure familiei lui o existență cât de cât decentă, în condițiile traiului de acolo, de la margi-nea pădurii prin care sunt risi-pite casele satului Poiana Stoichii.
Åži tare i-a mai plăcut viața lui nea Gheorghe! Iar pentru asta, Ioana nu-i poartă pică, ba chiar îl îngrijește cu un devotament creștinesc. „Când eram de 19 ani ne-am luat, și am avut cu el un copil. Dumitru îl cheamă, da’ îi zice lumea Lună Dolănescu, că știe să cânte tare frumos…”, explică Ioana. „Totuși, atunci, în tinerețe, el a găsit pe alta și s-a dus la ea. A făcut și cu ea încă doi copii, așa că are trei urmași în total. Dar la un moment dat s-a întors la mine și uite că de 30 de ani suntem împreună. Acu’ e bolnav, da’ am avut viață frumoasă împreună, chiar dacă a fost și grea”, spune femeia.
„I-am făcut, iac-așa, scutece de lână”
„Dar vă rog, veniți să-l vedeți că tare se mai bucură…Să scrieți și de el, ca să mai știe lumea că trăiește”, ne-a invitat Ioana, văzându-ne bântuind, deunăzi, pe coclaurile ei. „Ce să fac maică, ia, am ajuns să trăim și vremurile astea. De trei ani numai spăl și spăl la izmenele lui, că de când a căzut la pat, vă spun sincer, face toate alea pe el”, spune femeia, dorind parcă să scuze imaginea țoalelor de culoare îndoielnică, agățate pe sârmă. „Iaca mă descurc și eu cum pot… Am chemat doctorul că a făcut omu’ meu răni pe corp de trei ani de când zace. A venit, l-a îngrijit… Da a zis că tre’ să fac ceva să nu se mai ude, că face iar răni. Așa că m-am tot gândit și i-am făcut, iac-așa, scutece de-astea de lână. Lână netoarsă, o întind ușurel până se face numai bună. Îi pun câte unul între picioare și când se udă îl iau și-l spăl, îl întind la uscat aci pe prispă și îi pun altul. Acu’, văd că răni la spate nu mai face da’ are răni la picioare și cu astea nu mai știu ce să mă mai fac”, zice femeia.
În simplitatea ei, Ioana nu știe să spună ce boală are bărbatul său, doar explică, scurt, că e „handicapat”. Ne arată hârtiile lui medicale pe care le scoate dintr-o pungă agățată în cui, printre bostani și știuleți de porumb, saci cu mălai și alte alea, dintr-o odaie ce ține loc, pesemne, de magazie. „Așa au zis doctorii, că e handicapat. A căzut dintr-o dată, acu’ trei ani. În ziua aia făcea treabă prin curte. A venit de s-a așezat aici pe trepte și de-odată a căzut lat. L-am dus la spital, la doctori, da’ el a rămas mort-mortișor, cum îl vedeți acum”, a explicat Ioana.
Handicapul le-a adus un venit sigur
Toată viața, Ioana și Gheor-ghe au trăit din ce-au putut câștiga cu ciobănia și fierăria bărbatului. În afară de alocație, cât a fost copilul mic, zice că n-au avut niciun venit sigur. A trebuit să vină bătrânețea și boala omului ca în sfârșit să primească și ei, ban pe ban. „Dacă nu era el handicapat, n-avem bani că pensii nu avem. Așa că acuma primim, el 297 de lei și eu ca însoțitor, cam 500 de lei pe lună. Sunt niște bani, păi nu?”, se bucură Ioana.
De pe patul lui de suferință, nea Gheorghe o privește însă, cu ochi triști. El, care a fost pe vremuri un om respectat, plin de viață, în putere a ajuns, acum, să-și facă nevoile în pamperși de lână. Poate că nici nu știe că există altfel de pamperși, dar parcă și-ar dori măcar un fotoliu rulant. Nu va putea străbate, iar, potecile cu el, dar cel puțin va avea șansa de a respira din nou, în bătătură, aerul tare, curat, al pădurii…
