Mai ales în preajma sărbătorilor, adolescentul, rebel sau docil, se confruntă cu o stare de fapt mai mult sau mai puțin favorabilă: statul acasă, alături de părinți. În lipsa unor legături puternice, atmosfera poate varia de la plictiseală cronică la ciocniri fatale.
Viața de familie nu mai înseamnă demult coeziune și iubire pentru că, în ritmurile nebunești ale cotidianului, fiecare membru aleargă după propria-i existență, uitând că face parte dintr-un grup mai larg. Toate aceste probleme latente, ascunse sub preș, revin în forță de Crăciun sau de Revelion, când, oricâte petreceri și majorate ar avea de onorat adolescentul, este nevoit, dintr-un elementar bun simț, să investească cel puțin patru ore alături de părinții săi. Aici, pentru prima oară, se observă lipsa armoniei, iar divergențele apar firesc, pe fondul unei tensiuni crescânde. De ce s-a ajuns aici și cum se pot însuși corect valorile de familie?
Egalitate, dar nu pentru căței!
Părinții, cu toate că și-au făcut un scop din a-și îndruma odrasla pe cele mai bune cărări ale vieții, nu acceptă o relație egală cu aceasta. Aducând ca argument lipsa contribuției financiare a adolescentului la bugetul familiei, părinții iau de bună subordonarea tânărului și o aplică prin cele mai ostentative metode. Fie că trec peste alegerea acestuia, fie că își impun voința țipând și insistând asupra primatului lor, mama și tatăl se confruntă cu o reacție ferventă din partea tânărului, care își descoperă treptat avânturi revoluționare.
În tranșee, băieți!
În parte, motivația tânărului de a se ridica împotriva dictaturii, împotriva protectoratului inechitabil, este corectă: din moment ce familia este un sistem, fiecare dintre cele trei componente joacă un rol esențial în conturarea sensului acelui grup. Dacă una dintre părți este suprimată, atunci se instalează starea de alienare care dezechilibrează sistemul. Aceste teorii nu sensibilizează însă pe nimeni și cea mai nimerită metodă de menținere a independenței este războiul de uzură (Cine cedează primul?). Un bun stimulent în această luptă pe termen lung este zicala: „Capul sus, genunchii tari!”. Vreau să aflu singură cine sunt eu, nu am nevoie de influențe și ordine!
Singura problemă este că adolescentul, oricât de liber s-ar simți, se află încă în grija părinților, incapabil pe de-a-ntregul să se întrețină sau să-și vadă cu maximă claritate prioritățile, deci încă mai are nevoie de îndrumare (subliniez: mo-derată). Deodată, cu acest gând în minte, ideea de egalitate se estompează, iar războiul de gherilă ia forma unui armistițiu amiabil, cu avantaje pentru ambele părți.
Vrem respect!
Cu tăria unor vajnici re-voluționari, părinții știu la rândul lor să treacă la arme mai tăioase decât cuvântul poruncitor. De exemplu, Crăciunul acesta, părinții mei mi-au jucat un renghi, pe cât de amuzant, pe atât de cinic. După ce ne-am împărțit cadourile, cu strigăte de surpriză și surâsuri, ambianța plăcută a luat subit o altă întorsătură căci amândoi s-au întors cu spatele, au scos ceva dintr-o plasă voluminoasă și au plecat într-o altă cameră, lăsându-mă singură în sufragerie, alături de brăduțul vesel, nepăsător la ceea ce se petrecea în jur.
S-au întors după puțin timp, cu haine în cromatica specifică sărbătorilor. Purtau două tricouri mult prea mari, lălâi, XXL, roșii ca focul, pe care scria cu litere albe:
„VREM RESPECT!”
Perplexă în fața unei asemenea surprize năstrușnice, am strâmbat din nas pentru ca mai apoi să izbucnesc în hohote de râs, iar reacția finală a fost căderea într-o meditație profundă. Nu știu nici acum ce înțeleg ei prin „respect”, dar știu clar ce au gândit când și-au luat tricouri mult mai largi decât era necesar: știind că mesajul va fi înțeles după mult timp de acum încolo, au priceput că tricourile vor deveni o ținută obișnuită, menținându-se poate până la vârsta pensionării, când omul mai pune ceva pe talie, își mai îngroașă contururile și de aceea, mărimile mai mari sunt garanția unor haine încăpătoare pentru mai târziu.
Sper totuși să aplic repede docrina respectului căci e insuportabil să-i vezi vânturându-se cu aceste costumații prin casă și trăgându-se de tricouri oricând îți permiți să ridici cu un decibel nevinovat tonul vocii.
Cristina STANCU
Colegiul Național Unirea
