„Dragă Moș Crăciun. Pe mine mă cheamă Andrei. Am 11 ani și locuiesc împreună cu tata și sora mea, Maria, de 9 ani, într-o căsuță din Dealu Sării din comuna Jitia. Mama ne-a părăsit de când eram mici de tot. Dar tata a stat lângă noi mereu și ne-a făcut mari, că ne-a iubit. El zice mereu că pe copii dacă nu-i iubești, nu cresc. Să știi că suntem copii săraci tare, dar învățăm bine. Poți să-l întrebi pe domnul învățător! Åži de aceea, te rugăm, măcar anul ăsta să nu uiți să treci și pe la noi. Pantofii mei s-au găurit în talpă… N-am cu ce să mă încalț la serbare, de aceea poate îmi aduci tu unii noi. Åži poate ne aduci și ghiozdane, o păpușă pentru sora mea și o mașinuță pentru mine. Te rugăm tare tare, adu-ne Moșule, și o bicicletă. Åži lui tata o mașină de spălat că îl dor mâinile de cât muncește cu ziua pe la oamenii mai bogați… Moș Crăciun, te rog vino să ne vezi! Noi te așteptăm! Åžtim că stăm departe dar avem mămăligă și pentru tine! Åži dacă ești obosit, te lăsăm să dormi în pătuțul nostru. E mică tare camera noastră dar te primim cu drag!”…
Era pe înserat când cei doi copii îi scriau de zor lui Moș Crăciun. Radu Å¢urloiu, tatăl lor, îi privea trist dintr-un colț al odăii lor cât o cutie de chibrituri, frământându-și sufletul… Sufletul său chinuit de neputința de a le împlini copiilor lui, pentru încă un Crăciun, măcar o parte din dorințe. Andrei și Maria sunt inima lui, viața lui. Prețioasa lui avere… De când au venit pe lume și-a închinat pur și simplu existența, lor. A muncit pe brânci să nu sufere de frig, de foame. S-a lăsat pe sine și s-a dăruit, trup și suflet, lor. Iar când femeia care i-a adus pe lume i-a părăsit, și-a jurat că le va fi, pentru tot restul vieții, și mamă și tată. „Eu știu sigur că pe copii dacă nu-i iubești, nu cresc… Când mama lor i-a părăsit, Maria avea șase luni și Andrei un an și jumătate. De atunci îi cresc singur. Lumea râdea, ziceau că un bărbat singur nu poate crește doi copii așa mici, dar uite că am reușit! S-au făcut frumoși și deștepți și sunt tare mândru de ei. Primesc 200 de lei ajutor social, mai sunt alocațiile lor, e greu… Dar oricum, poate să nu-mi dea nimeni nici un ban, muncesc cu ziua cât mă țin puterile, dar pe copii nu-i las!”, a spus bărbatul, privindu-i cu dragoste.
El însuși știe foarte bine cum e să crești fără părinți. Cum e să nu ai un piept la care să poți plânge, o mână care să te mângâie pe creștet la culcare, să n-ai un loc căruia să-i poți spune „acasă”. „Eu am crescut la Åžcoala specială de la Măicănești. Nouă frați am fost și părinții ne-au vândut apartamentul pe care-l aveam în Focșani și ne-au lăsat pe drumuri. Toți am ajuns prin cămine…Așa că pe copiii mei n-o să-i las niciodată, niciodată! Am două mâini, sunt sănătos așa că m-ar bate Dumnezeu dacă nu le-aș putea pune în față un blid de mâncare”, a spus Radu.
Fiertură, cu mămăliga cea de toate zilele
Am trecut pragul căsuței lor la vremea cinei. Așezați de-o parte și de alta a unei măsuțe pliante, fiecare pe marginea unuia dintre cele două paturi cu așternuturi mizere, Maria și Andrei mâncau cu poftă… „ciorbă de cartofi”, ziceau ei. O simplă fiertură cu cartofi, am văzut noi… Fără legume, fără pătrunjel, fără nimic. Doar cartofi cu apă! Dar lor nici că le păsa. Râdeau, plini de veselie, vorbind despre întâmplările de peste zi, de poeziile și colindele ce le pregăteau pentru serbarea școlară. Din când în când, degetele lor rupeau în bucățele mici feliile de mămăligă înșirate direct pe masă. Le lăsau să cadă în strachinile desperecheate. Le amestecau cu lingurile. Åži le înghițeau, apoi, cu poftă. Cu atâta poftă de ne lăsa gura apă! „Azi dimineață am mâncat ciorbă de fasole. La prânz, ciorbă de fasole. Acum, ciorbă de cartofi”, a zis Andrei. Nu o invidia deloc pe sora lui care avusese privilegiul de a se delecta cu pește, ba chiar și cu o felie de tort de la o vecină…
Dezastrul din jurul lor vorbea, însă, de la sine. Pereții spoiți în roz și acoperiți din loc în loc cu hârtii înflorate par să se prăbușească răpuși de greutatea hainelor agățate de ei, chiar și așa puține. Pe o masă îngrămădită între ușă și soba de lut stăteau, amestecate, câteva blide, o tastatură și un monitor ale computerului primit de la școală, fundul cu restul aburind de mămăligă, o cutie cu sare… Alături, pe un scaun, găleata veche, pe jumătate plină cu apă. Åži-o cană. Iar pervazurile geamurilor țineau clar, loc de dulap. Pe ele fuseseră îngrămădite tot soiul de haine și fel de fel de alte obiecte. „N-avem spațiu altfel. Casa asta, așa mică cum e, m-a ajutat un bătrân de 95 de ani s-o ridic. A murit, dar mi-a făcut un mare bine, Dumnezeu să-l odihnească”, a explicat tatăl.
Åži totuși… În tot acel dezastru, atâta bucurie strălucea în ochii mari, catifelați, ai co-piilor, și atâta dragostea plutea între ei și tată, și atâta fericire sinceră, pașnică, inocentă iriza din trupurile lor, din vorbele lor, din simplitatea cu care-și acceptau sărăcia încât tot urâtul din jur pălea! Sunt împreună, și asta contează! Își cunosc fiecare responsabilitățile. Åži se fac fericiți unul pe altul, îndeplinindu-le fără greșeală: tatăl muncește cât e ziua de lungă. Iar ei își văd, cuminți, de lecții.
Viață de copii săraci
Deși sunt obligați de împrejurări să-și scrie lecțiile cu caietele pe brațe, deși n-au ghiozdane și nici toate rechizitele care le-ar trebui, cei doi frățiori învață foarte bine. Maria este elevă în clasa a treia, la școala din Dealu Sării, iar în carnetul de note are doar „Foarte Bine”. Fratele ei însă, fiind în clasa a V-a, e nevoit să meargă pe jos câțiva kilometri, ca să ajungă la școala din Jitia. Astfel, dis de dimineață își încalță cizmele de cauciuc și o ia la pas, conștiincios, să nu întârzie. „Venea un microbuz să ne ia, dar acum nu mai vine că cică alunecă, așa că merg pe jos. Pantofi n-am, dar i-am scris lui Moș Crăciun să-mi aducă, port mărimea 36 și sora mea mărimea 32. Pentru serbare mi-a dat un băiat niște pantofi, că mi-era rușine să mă duc cu ai mei, rupți în talpă…”, spune Andrei.
Åži el și Maria își doresc multe din lucrurile pe care le văd la ceilalți colegi de-ai lor. Își doresc, dar nu invidiază. Au înțeles că n-au de unde, că pentru ei și pachețelul de fiecare zi e o raritate. Åži nu-și mai amărăsc tatăl, cerând… „Credeți că eu nu știu…? Copiilor le trebuie multe… Nu-s alimente, detergenți, săpun, șampon… Haine mai primesc de pe la oameni dar n-au de încălțat. Când iau ajutorul social acum, trebuie să le cumpăr neapărat niște cizme… Casa e mică de tot, cum vedeți. O singură cameră. În asta fac mâncare, aici ne spălăm, aici dormim… Au încăput paturile astea două, masa și-n rest nimic. Copiii n-au dulap pentru haine, nici loc să-și pună cărțile și ca-ietele. Hainele le usuc aici pe sobă, unele peste altele… E greu… „, spune Radu.
În seara când l-am vi-zitat de abia ce venise acasă, rupt de muncă și nu-i venea să creadă că interesează pe cineva necazul lui. Iar dacă l-am întrebat de ce ar avea mai multă nevoie, a răspuns simplu „de încă o cameră. Că vedeți, fata crește și nu poate sta la un loc cu noi, bărbații”, zice, și conti-nuă timid… „și de-o mașină de spălat am avea nevoie, că vin seara așa obosit de la muncă… E noroi, copiii se murdăresc și trebuie să spăl mereu…”.
Moș Crăciun, așteptat cu speranța în suflete!
Începând de astăzi, „Monitorul de Vrancea” derulează Campania de presă „Fii Moș Crăciun pentru Maria și Andrei!” pentru ca, prin cititorii noștri, nevoile celor doi copii să ajungă la inima bunului Moș! De astăzi și până pe 23 decembrie vă așteptăm la sediul redacției noastre cu orice lucru cu care credeți că puteți lumina Sărbătorile celor doi frățiori! Ascunși în căsuța lor minusculă din munți, ei așteaptă, plini de speranța ca măcar anul acesta, personajul cel mai așteptat al copilăriei să-și oprească renii și în curtea lor. Acești copii nu au nimic. Nu au încălțări, nu au rechizite, ghiozdane, jucării, nu au alimente, nici aragaz și butelie, nici frigider sau mașină de spălat. Nu au bani și nici măcar o casă omenească… Se au doar unul pe celălalt. Åži au nevoie și de noi! Așa că, de Crăciunul acesta, haideți să ne copilărim! Hai să facem, împreună, o magie! Magia prin care doi copii sărmani să fie cu adevărat fericiți!
