Ediția: Joi 26 Decembrie 2024. Nr 6785
Ediția: Joi 26 Decembrie 2024. Nr 6785

Destin frânt de o mamă fără suflet


Până să le aflu povestea, mi-au atras atenția văzându-i, uneori, mergând alături pe străzile Focșaniului. El înalt, bine făcut, aflat între două vârste și… orb. Ea micuță, fragilă, agățată permanent de brațul lui. Åži aproape oarbă. Două ființe atât de diferite trupește și totuși, legate laolaltă de același numitor comun: iubirea. O iubire construită în lumini și umbre, la fel ca privirile, încă vii, ale fetei. Îi vom spune Cristina, pentru că încă se mai teme de prejudecățile celor din jur. Iar pe el îl vom numi, în povestea ce va urma, Alexandru. Sunt împreună de zece ani, sunt mândri de familia pe care și-au construit-o și sunt convinși că, dincolo de toate discriminările suportate, ea ar fi putut fi și realizată   profesional, dacă propria mamă i-ar fi îngăduit să facă mai mult de patru clase.

În micul lor apartament, frapează ordinea și curățenia desăvârșită. Niciun papuc de casă lăsat la voia întâmplării, nicio haină aruncată neglijent pe spătarul vreunui fotoliu, nici un scaun care să împiedice pașii, nicio farfurie sau alt obiect așezat în altă parte decât la locul lui, binecunoscut de cei doi. La geam, flori îngrijite cu dragoste de Cristina. Îi plac „la maxim”, spune chiar ea, și la fel de mult îi plac pisicile și tigrii, despre viața cărora i-ar plăcea să asculte oricât de multe documentare     s-ar putea. „Åži îmi mai place muzica, mi-am dorit într-o vreme să mă fac DJ la radio dar din cauza problemelor de vedere și a faptului că n-am mai mult de patru clase, nu am reușit”, mai zice. De după lentilele ca „fundul de sifon” îi ghicești privirea, plină de regret… Oftează. Cât de multe ar fi dorit să facă! Åži cât de rău a durut-o, din copilărie și până astăzi, când are 33 de ani, frângerea, rând pe rând, a fiecărui vis… „Dintre frații mei, sunt cea mai mică. Din cauză că am dezlipire de retină, care nu a putut fi recuperată, văd foarte puțin… Ai mei m-au dat la școala de nevăzători din Buzău dar mama nu m-a lăsat să fac decât patru clase. După aia m-a retras și cu toate că tata și frații și vecinii îi ziceau să mă ducă mai departe la școală, nu a mai vrut în niciun fel să mă lase. Nici nu aveam 10 ani când m-a pus la muncă. Căram gălețile grele de apă, cu toate că știa că nu am voie, că puteam să orbesc de tot. Mă punea să spăl rufe, să fac mâncare, curățenie. Mă făcea mereu handicapată și nu mă lăsa să mă duc nicăieri, îi era rușine cu mine, că nu văd normal. Nici la verișoarele mele nu mă lăsa, zicea că ele nu fac altceva decât să râdă de mine”, povestește Cristina.
Toată copilăria ei a jinduit să fie la fel ca ceilalți copii pe   care-i vedea mergând la școală. Åži până la 22 de ani, când întâmplarea i l-a adus în viață pe soțul ei, a fost nevoită să stea numai acasă. „A fost foarte greu… Singurătatea, vă spun, mai este cum mai este dar umilințele îndurate au fost cel mai greu de dus… Timpul a trecut, frații mei s-au dus pe la casele lor, tata era mereu la muncă și eu stăteam toată ziua cu mama care mă făcea tot timpul han-dicapată. Mi-e și jenă să spun… Ajunsesem să o întreb de ce   m-a mai făcut dacă se poartă așa cu mine”, spune Cristina. Își amintește cum, atunci când a împlinit 18 ani, împreună cu mama sa a mers să se înscrie la Sucursala Vrancea a Asociației Nevăzătorilor din România. Spera ca măcar din acel moment, mama să-i lase o oarecare libertate de a cunoaște măcar oameni, dacă școala i-a intrezis-o, însă au urmat alți câțiva ani de refuzuri îndărătnice. „Doamna Elena (Smighelins-chi, referent la Asociație  -n.r.)  i-a spus mamei că se fac excursii și tot felul de activități la care ar fi bine să mă lase și pe mine să particip, dar mama nu a vrut. Ajunsesem să îmi doresc ori să mor ori să mă mărit, numai să scap de acasă! Când îi spuneam asta, ea îmi zicea clar că nu mă dă, nu mă mărită pentru că sunt sursa ei de venit!”, își amintește Cristina.

Măritată printr-o greșeală…intenționată!

Apariția lui Alexandru în viața Cristinei a însemnat pentru ea startul într-o viață liberă și fericită. L-a întâlnit printr-o… întâmplare și nu prea, pusă la cale de Elena Smighelinschi, referentul de la Sucursala Vrancea a Asociației Nevăzătorilor din România. „Doamna Elena m-a chemat pe motiv că trebuie să-mi schimb certifica-tul de încadrare în grad de handicap și i-a zis mamei că mi-a greșit numele scris pe el. A trimis-o la Direcția pentru Persoane cu Handicap să facă acolo modificarea și după ce ea a plecat, l-a chemat pe Alexandru. Am vorbit, am stat puțin timp împreună și mi-a plăcut de el”, își amintește Cristina. Alexandru păstrează și el în suflet amintirea acelei prime întâlniri. „Am simțit că e chinuită… Era foarte timidă, tăcută… Am păstrat legătura și într-o lună s-a mutat la mine. Mama ei nu a mai avut încotro. Åži    ne-am căsătorit. De atunci au trecut nouă ani. Ne împăcăm foarte bine și suntem foarte fericiți că ne avem unul pe altul”, spune Alexandru. A primit-o pe Cristina în existența lui cu inima deschisă, văzând cu sufletul ceea ce ochii lui nu puteau vedea. Orb complet, venind dintr-o relație care i-a dezechilibrat pentru o vreme viața, a crezut cu tărie în curățenia sufletească a Cristinei. „Am mai fost căsătorit cu o fată normală, văzătoare, care avea și un copil. Dar am observat că ziua stătea cu mine și noaptea se ducea prin discoteci cu golanii. A profitat de mine că aveam apartament, probabil nu vroia decât un adăpost. După ce ne-am despărțit și am rămas singur, chemam prietenii să mă pot deplasa dintr-un loc în altul. A fost greu, pentru că trebuie să ai pe cineva de încredere lângă tine, dacă ești orb…”, spune Alexandru.

„Sunt fericită că mi-am găsit un loc de muncă”

Alexandru apreciază setea de cunoaștere a soției lui și o sprijină așa cum poate astfel încât aceasta să poată evolua, cu atât mai mult cu cât, sprijinit de familie, el a reușit, chiar așa orb cum este, să facă o școală, să capete o calificare, apoi un loc de muncă de unde a ieșit și la pensie. De dragul ei, a parti-cipat la un curs de inițiere în lucrul pe computer, organizat în cadrul unui proiect al AJOFM Vrancea. „Am învățat să lucrez foarte bine pe computer, să fac partiții, să navighez pe internet, să discut pe mess cu prietenii. Îmi place să caut informații pe net despre lucrurile care mă pasionează. Cei de la AJOFM mi-au găsit și un loc de muncă unde urmează să merg și sunt foarte fericită că voi câștiga bani prin munca mea”, spune Cristina. Acum, privește cu optimism viitorul. Nu va uita, dar a găsit în ea pu-terea de a-și ierta mama pentru umilințele la care a supus-o. „Acum, că o să am serviciu, se laudă cu mine, zice că are fată deșteaptă…  Pentru mine, important e că suntem fericiți. Că suntem singuri în casa noastră. Åži că până la urmă, am reușit!”, zîmbește Cristina.

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?