II.2. Interpretarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) teza a II-a din Constituția României (situația în care niciun partid politic nu are majoritatea absolută în Parlament).
În continuarea examinării vom avea în vedere cea de-a doua situație prevăzută de Constituție, și anume aceea în care în urma validării scrutinului electoral se constată că niciun partid politic nu are majoritatea absolută în Parlament.
În această situație, potrivit dispozițiilor legii noastre fundamentale, Președintele României va desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru în urma consultării „partidelor reprezentate în Parlament”.
Dacă în ipoteza examinată în articolul precedent rolul Președintelui în cadrul desemnării candidatului pentru funcția de prim-ministru este mai mult de reprezentare a importanței funcției în stat, de această dată, rolul său este determinant.
Fără îndoială că în această situație Președintele va chema la consultări conducerile tuturor partidelor reprezentate în Parlament, va lua act de propunerile fiecărui partid, după care le va analiza, urmând să decidă numele candidatului propus de către unul dintre partide.
Dorim să subliniem faptul că Presedintele nu poate avea nicio inițiativă personală, în sensul de a desemna un alt candidat pentru funcția de prim-ministru, decât pe unul din cei propuși de un partid sau altul. Inițiativa sa vizează doar desemnarea unui anumit candidat, dar numai din rândul celor propuși de unul dintre partide. În această ipoteză poate exista și situațiile în care unul sau mai multe partide nu propun niciun candidat sau se propune un singur sau mai mulți candidați de către mai multe partide.
Există de asemenea o situație specială, respectiv aceea ca, un partid să propună Președintelui un candidat, iar unul sau mai multe partide să se abțină de la a propune candidați proprii și să declare că susține candidatul propus de acel partid. Pe cale de consecință, poate exista și situația în care, pe lângă cea menționată, este propus un alt candidat, de către un alt partid și care este susținut de alte partide (altele decât cele menționate în primul exemplu).
În acest context, apar pe scena politică postelectorală a țării, două blocuri politice care propun și susțin câte un candidat, iar Președintele trebuie să decidă pe care dintre ei îl desemnează pentru funcția de prim-ministru.
În interpretarea corectă a dispozițiilor constituționale, în primul caz, când niciun partid politic nu are majoritatea absolută în Parlament și nu au fost constituite alianțe politice postelectorale care să propună și să susțină câte un candidat, Președintele va desemna, de regulă, un candidat din rândul partidului care are cele mai multe locuri în Parlament, deoarece se presupune că acesta are cea mai mare reprezentativitate. Președintele României nu va putea desemna un alt candidat, deoarece și în această situație va trebui să tină seama de voința exprimată de electorat prin vot.
În cel de-al doilea caz, când după alegeri s-au constituit două sau mai multe alianțe politice și fiecare dintre acestea propun un candidat, Președintele României va trebui să-l desemneze pe cel propus și susținut de alianța care este sprijinită de cel mai mare număr de parlamentari.
Cu alte cuvinte, în ambele situații examinate, Președintele României va avea în vedere desemnarea unui candidat, numai în condițiile în care acesta este susținut în Parlament de cel mai mare număr de deputați și senatori, care reprezintă în esență, electoratul.
Nerespectarea de către Președinte a dispozițiilor Constituției, va conduce la neacordarea votului de încredere de către Parlament, cu unele consecințe ulterioare pe care le vom examina cu altă ocazie.
