În ziua de 08.09.2009, la malul mării, la Mangalia, unde în fiecare an își căuta îndepărtatele reverii ale tinereții, poetul Ion Panait murea ca un albatros în brațele protectoare ale doamnei Zizi, în complicitate cu tragicul lui destin.
Puțini știu că într-o perioadă în care viața lui Ion Panait era supusă la încercări grele, amenințată de complicatele șiretlicuri ale existenței ivite după revoluția din anul 1989, atunci când acesta își pierduse până și locuința, doamna Zizi a fost îngerul lui salvator. Aceasta i-a dăruit calmul, ritmul blând al existenței, pornirea copilăroasă a inimii și a ridicat metereze între hidoșeniile capitalismului românesc din acea perioadă și modestul lor cămin. Așa cum se întâmpla de fiecare dată, la sfârșitul fiecărei zile, doamna Zizi îl aștepta răbdătoare în micul apartament de la etajul 4, de pe strada Aurora din Focșani, de oriune s-ar fi întors acasă și îl ocrotea cu feminitate și înțelegere.
Ion Panait avea o ambiguitate a sentimentelor așa încât, uneori, îți dădea impresia că afecțiunea lui pentru prieteni este una de natură poetică și are aură sentimentală, era ineluctabil și nefericit în același timp, suferea din orice, în ascunzișurile inimii, plângea atunci când rememora viața necunoscută a familiei lui și se lăsa cu ușurință în voia deznădejdii. Din acest histrionism s-a născut marea lui poezie. Credea că arta cea mai profundă, lipsită de recuzite, capabilă de groaznica suferință a veșniciei, este moartea. Aproape în toate poemele lui a exersat moartea (interminabile acuarele, fără fund, în care accepți firesc sentimentul înfrângerii, al rătăcirii, al scufundării, al dezintegrării definitive în natura gravă care nu va mai păstra nimic din sufletul omenesc).
La fel ca un muribund care își trăia ultimile clipe din viață, conștient de acest adevăr, Ion Panait părea obsedat de misterul morții și nu contenea să facă promisiuni ultimative în lirica sa. Iată una dintre acestea, care se leagă postum cu moartea lui la marginea mării, în brațele doamnei Zizi:
„…mi-am schimbat unghiul privirii,
centrul ei de expresivitate, de bucurie și de mister
când luam în nume de rău viața spânzurată
lent pe canatul ușii tale, mă comportam pasional
vei spune peste o vreme, poate atunci când
năluca mea te adulmecă pe fundul mării.”
(Ultimul punct de control, din volumul Contemplația umilinței, Ed.Andrew, 2007)
Este o imagine fenomenală care ne face părtași la intimitatea pe care Ion Panait a protejat-o, cu un orgoliu chinuitor, până la sfârșitul vieții.
În anul 2000, în mod cu totul deosebit, Ion Panait a făcut publică afecțiunea lui pentru doamna Zizi dedicându-i în întregime volumul de poeme Bonjour tristesse (Editura Salonul Literar, Focșani), „cu îndatorare din inimă.” A fost un gest de recunoștință și tandrețe pe care poetul îl făcea în văzul lumii. Nu-mi pot reprima un gând fermecat care mă face să cred că, în chip uimitor, caracterul acestei dedicații seamănă cu admirația pe care o arata Isus în mijlocul ucenicilor indignați, în cazul femeii care i-a uns picioarele cu mir: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.”(Luca 7, 37-48)
