Cu toate că trăim împreună, într-o colectivitate bine conturată și pe care o numim cu mândrie „societate”, insecuritățile fiecăruia și nevoia naturală de a fi apreciat ne împing deseori să facem compromisuri, uneori dintre cele mai vădite: complimentele, liantul care ne menține relațiile, care ne asigură, cel puțin la o primă vedere, de aprobarea semenilor. Câte dintre ele sunt adevărate? Câte rămân la statutul de vorbă trecătoare? Este întrebarea pe care v-o propun sâmbăta aceasta, întrebare răscolitoare ce nu mai poate rămâne nedescifrată.
Stare de fapt
O vorbă bună spusă la momentul potrivit ne poate transforma ziua radical. În mod natural, reacționăm pozitiv la comentariile laudative și ne macină până în străfunduri orice cuvințel malițios, scăpat de unul sau altul. Dintr-o dată, securitatea relațiilor sociale ne pare amenințată de nori grei. Este în legea firii să ne îngrijorăm pentru cea mai mică reacție contrară, altfel cum s-ar explica războaiele facebookiene (îmi permit cu voia voastră o inovație lingvistică…), războaie pornite de la un simplu comment de genu: ” Ce șifonat ești în poza asta! Bleah!”. Soluția salvatoare este, așa cum corect intuiți, un simplu compliment: „Å¢i-ai revenit, vere ! Hai că nu te-a părăsit de tot carisma, scumpule!”. Fără multe amabilități suplimentare, cei doi adversari redevin prieteni și viața curge înainte, nederanjată, liniștită ca oglinda unui lac de munte.
Morală : Dacă Ahile l-ar fi periat puțin pe Hector sau viceversa, ne puteam rezerva bilete de avion pe ruta București-Troia vara asta. Dar, n-a fost să fie, complimentele erau un bine încă nedescoperit, neintuit, lăsat în negura ignoranței.
Cum să faci un compliment?
Pentru a stăpâni arta de a face complimente, nu aveți nevoie de profesor, ci doar de câteva reguli bine întipărite în memorie, principii vii, care au puterea de a compromite totul în lipsa aplicării lor atente.
Cel mai important, citiți interlocutorul! Observați mimica, gestica, ticurile verbale, îndrăzniți chiar să mergeți până într-acolo încât să îi schițați în linii generale caracterul. Astfel, veți descoperi cu inteligență călcâiul lui Ahile (iară se strecoară în discuție acest grav personaj…). Ce-și dorește cel din fața ta? Ce îl motivează? Ce îl animă? Ce îl incită? Ce îl sperie? Într-o perioadă în care a fi vorbăreț este un imperativ și o condiție a succesului social, nu vă va fi greu să duceți la bun sfârșit operațiunile de mai sus. Cu oricine te-ai întâlni, cu oricine ai începe o conversație, de la vecini până la profesori bonomi, debitul verbal al interlocutorului te inundă, răvășindu-ți liniștea. Nu mai lăsați cuvintele să vă scufunde în senzația unei supraaglomerări, folosiți asta în avantajul vostru. Vorbești mult, da? Ei bine, pasărea pe limba ei piere și complimentul potrivit la momentul potrivit vă poate marca prietenia, cariera, viața. Restul e tăcere! Rămâne, la alegere, un zâmbet cordial care să vă însoțească dulcile spuse și poate o privire intensă, de aprobare. Nota bene: nu folosiți un ton oficial, complimentați-l pe cel de alături ca și cum ați face o apreciere generală. Totuși, nu vă adresați ca și cum i-ați prezenta cu indiferență buletinul meteo! Fiți doar relaxați, senini ca o zi de vară.
Complimentul poartă fesul ?
Granița dintre un compliment autentic și unul măsluit e de cele mai multe ori ușor de recunoscut. Åži pentru că e o marfă de mare preț, care creează punți și întreține viu interesul interlocutorului, negustorii, de la mic la mare, s-au gândit să comercializeze complimentul cât mai creativ cu putință. Ca de exemplu, în următoarea situație:
Mă aflam într-un complex comercial cu părinții. Pe un coridor lung, unde se aflau o sumedenie de tarabe cu produse din cele mai variate, se opriseră în dreptul unei librării ad-hoc (de fapt, o masă mare cu tot felul de rechizite) o doamnă mai din topor, însoțită de un băiețel îndrăzneț. Dialogul surprins m-a amuzat teribil:
– Mami, ia uite! Carnet de note, ce-mi mai trebuie și mie unul!
– Hai, lasă-mă, că ai și tu!
– Mdaaa… dar e mâjgălit! (dulcea limbă poporană…mi-am zis în gând)
– Ei, mira-m-aș!
– Oau, atunci ia-mi carnețel de limbi străine, vocabular.
– N-ai nevoie, tu nu scrii cuvintele, tu le pronunți!
La care vânzătoarea, contrariată de cerbicia mamei:
– Doamnă, nu-i păcat de un copil așa deștept să nu pună mâna pe stilou, să nu aibă pe ce scrie!
Lăudat fiindu-i puiul, doamna a cedat și a cumpărat mult disputatul vocabular. Concluzie: cu un compliment bine plasat, înmoi inimi și… buzunare!
Cristina STANCU
Colegiul Național Unirea
